E noapte. E aproape 2 și somnul nu mai vine.
Am lăsat cartea. Am lăsat tot. Îmi vine să mă arunc în patul piciului meu și să îi adulmec parfumul de bebeluș.
De când au plecat, înainte de somn caut în telefon poze și filmulețe cu ei.. nu mă mai ajută nimic. Dorul este prea mare.
Dacă nu ar fi pentru proiectele pe care le am de făcut, nu aș sta fără ei.
Mă mint singură că nu ține mult, dar mereu e prea mult.
Mami le face tocmai pentru a sta cât mai mult cu ei. Ce nu face o mamă pentru copiii ei?
Ce nu fac eu?
Încă puțin, așa îmi spun de fiecare dată, încă puțin.
Mi-e dor de mă usuc. Nu îmi place să stau fără ei. Ta-su se plimbă prin casă ca un leu în cusca. Parcă îi caută, dar știe că nu sunt aici.
E liniște. Prea multă liniște în 2.
Da, ne bucurăm de noi doi, dar a trecut o săptămână și fără ei o săptămână e cât un an.
Anii ăștia care trec prea repede.
Timpule mai stai în loc. Unde te grăbești?
Plecăm mâine. Aș pleca acum dacă aș putea. Visez la momentul în care îi iau în brațe. Mă rog doar să nu fie supărați prea tare pe mine. Data trecută Maria m-a sorbit din priviri și îmbrățișări dar Alexandru nu m-a bagat în seamă. Doar să mă pedepsească. S-a dus la ta-su iar pe mine m-a lăsat goală de iubirea lui. Îmi plângea sufletul în mine când întindeam mâinile iar el se întorcea.
A venit, după un timp. O veșnicie!
Gânduri pentru ei, iubirile mele fără de care respir greu și trăiesc puțin. Vă ador până la stele și înapoi.
Venim! Mai e un pic…
Multă grijă și iubire!
