Acum 2 saptamani a avut loc botezul lui Achim – cel de al treilea nepot de la fiica mea si cel de-al patrulea nepot in total.
Sper sa mai am cel putin inca o data pe atatia si nu ma dezic ce se spunea la mine acasa cand eram mica „copiii sunt bogatia cea mai mare a unei familii”.
Cred si acum cu convingere ca asa este cu conditiia sa fie familia bine ancorata in viata
si sa aprecieze cu adevarat aparitia copiilor care sunt si o mare responsabilitate pe langa bucuria de a ii avea.
Dupa ce am fost partasa la ultimul botez al nepotelului meu, gandul mi-a zburat inapoi in tinerete la botezurile facute copiilor mei.
Imi aduc aminte ca botezul fetei mele a fost programat la 43 de zile dupa nasterea ei.
Stiam ca trebuie la 40 de zile, dar cadea la mijloc de saptamana si in plus toate cele le pregatisem la tara, la socrii.
Nu am stiut sa-i sfintesc apa, nici sa chem preotul la opt zile, eu cred ca multa lume era ca mine care nu auzise de asa ceva.
Oricum ma straduisem sa fac tot ce auzeam in randuiala ca orice mama care-si iubeste pruncutul sau.
Exact inainte cu trei zile de botez a facut Ana temperatura. Noi insa am facut bagaj sa plecam la tara. Acum as zice „iresponsabili” de parinti, caci nu as mai repeta asta. Dar pe atunci aveam mare incredere in soacra mea si eram convinsa ca ea va face cat ar putea sa faca zece medici impreuna. Ajungem noi la tara si de cum intru in casa ii spun mamei-soacre ca fetita mea are temperatura.
– Las’ ca o facem noi bine, zice ea linistita.
Imi aduce repede un prosop pe care pune iaurt si il pune sub brate spate-fata o impacheteaza bine si-mi spune ca o sa-i scada temperatura. Pana seara chiar i-a scazut putin dar a doua zi iar avea patruzeci de grade. Cumnatele impachetau la sarmale, barbatii transau carnea de friptura, toata lumea in casa se ocupa cu ce se va pune pe masa a doua zi, numai eu nu stiam ce sa fac suparata ca nu-i mai scade temperatura puiului meu. Hotarata o rog pe soacra mea sa mearga dupa moasa din sat, daca nu eu plec la spital cu fata.
Merge draga de ea si vine intr-o jumatate de ora cu moasa. O consulta ea, ii pune termometru si e si ea de parere ca trebuie dusa la spital de urgenta. Soacra mea insa care avea cuvant cu greutate in casa hotaraste:
-Nu pleaca nicaierea pana nu o botezam. Maine este botezul, dupa botez o ducem daca o sa mai faca temperatura, dar nu o sa mai faca, fiindca ea isi cere botezul, ce stiti voi astea tinere?
E adevarat nu stiam multe, dar frica tot imi era. Ne-a dat moasa niste antitermice, mi-a mai bagat-o mamaie la inpachetari, eram oricum in a treia noapte alba in care o plimbam prin casa.
In ziua botezului, dupa Sf. Liturghie pleacam cu ea la botez: patruzeci de grade. Hotarat cand me intoarcem sa ma duca un cumnatul cu masina la spital.
Insa surpriza a fost cu un mare semn de intrebare.
Cand s-a intors de la botez, o iau in brate (pe mine nu m-au lasat sa merg la biserica fiindca in sat era un obicei ca mamele nu aveau voie la botez) si obligat trebuia sa ma supun ritualurilor de acolo. Imi iau fetita in brate, merg sa-i pun termometru, ea dormea insa dusa. Temperatura ii era normala. Vine seara moasa sa verifice daca am plecat la spital. Ii spun ca nu mai are temperatura. Verifica si ea si se convinge ca nu mai avea, in plus fusese linistuta toata ziua in care s-a botezat si mai mult a dormit.
Cumnata mea mi-a povestit ca a intrat urland in apa botezului si a iesit zambind, iar preotul a spus ca in 30 de ani de preotie nu a mai vazut asta la un copil.
Seara s-a trezit vesela cand botezul era in toi. In batatura socrilor s-a jucat toata ziua si toata noaptea iar eu mi-am rupt o pereche de pantofi la dans. A fost prezenta aproape toata familia din partea sotului, iar noi eram multi.
Ana a fost jucata de toti invitatii pe rand, iar ea a impartit chiuituri. Inca de atunci cred ca veselia a iesit din apa botezului odata cu ea.
Asa am ajuns sa cred si eu ca sunt copii care chiar „cer botezul”, cum zicea soacra mea.
Nu stiu cat de adevarat este un lucru insa eram sigura nu mai voiam botezuri la tara. Asa ca ceilalti doi baieti ai mei i-am botezat in Bucuresti, aproape de casa, am asistat si eu la botezul lor in biserica si nimic rau nu s-a intamplat. Nu m-am mai putut lipsi de bucuria de-ai vedea in cristelnita si cea de-ai vedea cum preotul ii inchina la icoane si-i impartaseste pentru prima data.
Cred ca sunt zone in care traditia locala i-a locul randuielii crestine.
Imi pare rau sa o spun dar eu nu prea am fost si nici acum nu sunt o sustinatoare a obiceiurilor nici unui loc decat o sustinatoare a randuielilor crestin-ortodoxe care cred ca sunt cele adevarate, lasate de Dumnezeu.
Daca ar fi sa o iau de la capat sigur nu as mai fi facut lucrurile asa. Singurul meu regret este ca nu mi-am vazut fetita in baita sfanta.
Dar m-a binecuvantat Dumnezeu sa imi vad nepotii si sa nu lipsesc de la nici unul.
Si pe vremea voastra mamele intrau in biserica sau stateau pe la usi cum am mai vazut?
Pace si iubire-n casa!
Bubu
