Cand mi-a trimis Ioana articolul era seara. Eu il adormisem pe Alexandru, il tineam pe piept si butonam telefonul. M-am apucat sa citesc ce mi-a trimis si este cam primul articol la care am plans cap coada si vreo jumatate de ora dupa.. Nici o mama nu ar trebui sa treaca prin asta!
‘Mă uit pe ecranul mic alb-negru. Țin strâns mâna soțului meu. Convenisem împreună ca atunci să mergem doar noi, iar la următoarea ecografie să o luăm și pe Ana. Deși are doar 3 ani și jumătate, sigur se va bucura să își vadă frățiorul sau surioara pe ecran. De foarte mică am implicat-o în toate acțiunile familiei. Parcă îi și văd mutrița nedumerită, atentă și veselă.
„Nu e bine” Vocea doctoriței mă scoate din visare. „Activitatea cardiacă este zero. Din păcate sarcina dumneavoastră s-a oprit din evoluție. Îmi pare rău. Va trebui să vă programați la chiuretaj”. Simt cum lacrimile îmi țâșnesc pe obraji. Hohotesc disperată în brațele Pisicului consort, rămas mut cu ochii la ecograf. Acolo unde ar fi trebuit să fie visul nostru. A doua minune pe care Dumnezeu urma să o aducă în viața noastră și care acum se năruia sub un diagnostic sec – sarcină oprită din evoluție. Am făcut încă 3 ecografii la clinici diferite și, din păcate, toate au arătat același lucru.
Au trecut 5 ani de atunci și nu e zi să nu mă întreb cum mi-ar fi stat ca mamă de doi. Cum ar fi arătat brațele mele în care se înghesuie doi copii. Mâinile mele care prind o mânuță de școlăriță și una de grădinar. Cum aș fi numărat cereală cu cereală, ca într-o reclamă haioasă de pe net, numai ca să nu îi mai aud certându-se. Cum le-aș fi gestionat conflictele, cum i-aș fi învățat să împartă. Cum am fi râs, cum ne-am fi jucat. Cum am fi arătat toți patru pe biciclete. Cum ar fi fost ea soră mai mare, unde ar fi dormit, dacă ar fi avut sau nu secrete și comploturi împreună.
Paradoxal, cel mai dificil moment din viața mea de mamă nu are legătură cu copilul meu născut, ci cu cel care nu a mai ajuns niciodată lângă sora lui.
O parte din mine a plecat atunci, cu sunetul sec al ecografului, într-o zi geroasă de iarnă. Restul a trebuit să rămână aici, pe Pământ. Să continue să râdă, să se joace, să legene, să adoarmă, să spună povești. Ana m—a ajutat mult să trec peste durerea sarcinii pierdute. Dacă nu aș fi avut-o, nu știu cum m-aș fi descurcat. Am vrut, n-am vrut, a trebuit să îmi duc viața mai departe. Să accept că Dumnezeu a avut alte planuri cu noi și că, poate undeva, într-un univers al explicațiilor pentru situații absurde, există un răspuns la “De ce-ul” pe care l-am urlat luni bune.
Întreaga mea viață s-a întors pe dos din acel moment. La scurt timp mi-am pierdut job-ul și am decis că nu mai vreau o carieră corporatistă. Am început un business pe cont propriu și am devenit un fel de freelancer. În realitate, am fost full time mother și ce a mai rămas pe lângă. Tot Universul meu s-a aplecat către copilul alături de care am trăit experiența până la capăt. Am vrut să o văd cum crește, cum se dezvoltă, cum trăiește.
Nu știu dacă viața noastră e mai bună sau mai rea. Știu sigur că ea arată altfel și că, într-o zi geroasă de iarnă, pe cer s-a născut o steluță, care va veghea aievea asupra familiei noastre.’
Pe aceeași temă poți citi pe blogul meu:
Povestea stelutelor. Povestea Anei despre fratiorul ei nenascut
Nu, nu este doar o sarcina pierduta. Niciodata
Povestea Cristinei Buja. Cand o mama pierde un copil, vorbele pot adanci durerea
Interviu cu Bianca Brad. Cand suferinta capata un sens
Multa grija si iubire!
