M-a bufnit râsul citind mesajul unei cititoare. Nu din lipsă de respect, dar pentru că îmi venea să îi spun că dacă mă plimb goală mă plimb pentru soț, nu pentru copii.
Lăsând gluma la o parte, știu că întrebarea ei are legătură cu goliciunea față de copii și ce părere am despre asta.
Nu am simțit vreodată nevoia să scriu până acum de asta, pentru că mi se pare o prostie să vorbesc despre lucruri atât de normale și evidente (sau așa le văd eu, dar trăim vremuri unde trebuie să ne spună cineva ce sa facem, ce să simțim, că altfel nu putem singuri).
Îmi iubesc corpul ❤️
Dar, dacă tot am deschis subiectul, vă spun și părerea mea. Nu sunt vreo specialistă, e doar experiența mea și vă rog să o luați ca atare.
🌿În copilărie mama se schimba de față cu mine și chiar și cu frații mei până au făcut 5,6 ani, apoi mama se schimba de haine doar de față cu mine. Eu și frații mei am făcut baie împreună până la 5,6 ani, apoi ne-a luat pe rând.
Ne-a învațat spațiul personal și păstrarea intimității.
Nu m-am gândit vreodată, conform noii mode unde înțeleg că sunt părinți ce se plimbă goi de față cu copiii, chipurile să îi învețe să nu le fie rușine de corpul lor, că altfel vor avea probeleme sexuale mai târziu.
😬😬😬Ce vă pot spune este că mă bucur că primul penis văzut în viața mea nu a fost al tatălui! Mă bucur că n-au simțit nevoia ai mei să facă petreceri goi prin casă. Și că ne-a învățat despre corpul nostru, într-o manieră naturală, fără să avem curiozități sau să căutăm disperați prin alte părți.
Mama mi-a vorbit deschis despre sex, menstruație, schimbări hormonale. Menstruația era prima etapă din viața unei femei când te ‘simți mare, frumoasă și începutul vieții de femeie’, așa mi-a explicat mama și așa i-am spus și Mariei (încă de acum 2 ani).
Despre sex am început să vorbim la 14 ani dar despre sărut și primele atingeri de la 10 ani.
Știam că sexul aduce plăcere și că este extraordinar, dar știam și că există riscuri de boli cu transmitere sexuală groaznice și că abia după 18 ani corpul femeii este pregătit de sex, nu doar fizic și mai ales psihic. Așa că nu m-am grăbit.
Primul meu sărut l-am avut la 14 ani și mi-am început viața sexuală asumat, știind tot ce trebuie să știu despre protecție și grijă la 18 ani. (Am făcut sex printre ultimele fete din gașca mea și nu mi-a părut niciodată rău. A fost o experiență extraordinară și la momentul potrivit le-o voi povesti copiilor mei.).
☘️’Ne plimbăm goi prin casă pentru că așa le arătăm copiilor noștri că nu ne e rușine de corpul nostru’ (Citeam undeva)
Adică dacă mă plimb îmbrăcată și soțul și-o ține în pantaloni de față cu fiica de 7 ani înseamnă că automat îi va fi rușine de corpul ei? De unde o fi scos-o? Plajele de nudiști sunt pline de oameni care nu și-au văzut părinții dezbrăcați.
Pe cuvânt de onoare dacă mi-a fost vreodată rușine de corpul meu. Ba cine mă cunoștea de o viață știe că nu există oglindă pe lângă care să nu trec și să nu mă admir.
Și da, ador să mă privesc goală, pentru că sunt perfectă fix așa cum m-a lăsat Dumnezeu și cum mă îngrijesc de o viață. Și nu am descoperit asta la aproape 40 de ani, ci așa m-am iubit și văzut mereu.
Mândră de corpul meu
Rușinea asta de corpul tău ține de o stimă de sine proastă venită dintr-o relație defectuoasă cu tatăl, la fete, și cu mame la băieți!
Dacă tatăl nu știe să își aprecieze fata, să o complimenteze, să o iubească, să aibă încredere în ea, și-o poate plimba dalanga până nu mai poate de față cu ea.
❤️Am fost fata lu’ tata. Cea mai minunată și extraordinară și îi mulțumesc pentru iubirea imensă pe care mi-o poartă de când m-am născut. Am avut și am o stimă de sine de 10 (aș da mai mult dar cică atât de dă 😬). M-am văzut mereu frumoasă, feminină, minunată. M-am iubit și mă iubesc pentru tot ce sunt.
❤️Cum stau lucrurile la noi?
Până la vârsta băieților de 4 ani puteau intra peste mine în duș și stăteam de vorbă. Cu Maria încă fac duș și ea stă de vorbă cu mine. Ne place timpul nostru.
Pe soț nu l-au văzut gol niciodată. Doar când l-a învățat soțul pe Alexandru cum urinează corect ca băiat, atunci i-a explicat pe el. Dar în rest, doar băieții pot intra peste tati la duș.
I-am învățat să bată la ușă atunci când vor să intre, chiar și între ei. I-am învățat că nimeni nu are dreptul să îi vadă dezbrăcați, decât atunci când fac duș cu părinții, bunica sau atunci când suntem la consult la medic dar doar cu un părinte de față. I-am învățat cum să își protejeze corpul, care sunt părțile intime, toate denumirile lor și cum nimeni nu are voie să îi atingă.
I-am învățat că fiecare corp este diferit, unic și perfect pentru fiecare și că este normal și sănătos să avem grijă de corpul nostru, dar să nu uităm că toate formele sunt frumoase.
Îmi cresc copiii cu multă iubire, comunicare, respect, timp și afecțiune și habar nu au au ce este rușinea de propriul corp, dar știu limitele, intimitatea și spațiul personal.
🌳Ce spun specialiștii?
Depinde pe care îi întrebi. Eu susțin pe cei care spun că între vârsta de 3-5 ani, părinții ar trebui să pună limite, iar părinții să nu mai umble dezbrăcați prin casă de față cu copiii. Asta nu înseamnă să țipi speriat dacă copilul intră din greșeală peste tine și că stați de vorbă despre limite și spațiul personal.
Mă plimb goală prin casă? Doar când copiii sunt la bunici și soțul mă poate admira. 🙂😉
‘Adică Maria nu știe ce e Facebook? Sau Instagram? Sau Tik Tok?’, m-a întrebat super uimită o prietenă a cărei fetiță de vârsta Mariei are conturi pe toate aceste rețele.
Mă pufnea râsul văzându-i fața atât de uimită dar m-am abținut.
‘Nu! De ce ar trebui să știe de ele?’
‘Si ce ii spui că faci tu?’
‘Stie că scriu. Unde apare ceea ce scriu, e altă treabă. Maria NU are telefon și înainte de 14 ani NU va avea!’.
‘Doamne Ana, știu că ești de modă veche dar nici în halul asta. Vor râde toți copiii de ea. Chiar să o ții așa? Nu o iubești?’
‘Ba tocmai pentru că o iubesc fac tot ce ține de mine să o protejez de efectele tehnologiei prost înțelese de cei mai mulți.’
Nu a mai zis nimic, dar am văzut-o cum își dă ochii peste cap, mă eticheteaza și își spune în sân ‘ce mamă bună sunt’.
Noroc că niciodată nu m-au afectat ce cred cei din jur de ce fac, ce spun sau alegerile pe care le iau. Dar! Nu toate suntem la fel și cele mai multe mame cedează tocmai din cauza a ‘ce spune lumea sau cum va fi privit copilul meu dacă nu are ce au restul copiilor.’
Nici eu nu am avut de toate în copilărie, dar ultimul lucru pe care l-au făcut ai mei a fost să se gândească ‘cum s-o simți copilul că nu are ce au ceilalți’. Ai mei mi-au oferit lucrurile importante de care aveam nevoie, iubire, atenție și timp, astfel că nu m-am simțit vreodată complexată că nu am și nici când am crescut nu am simțit nevoia să ofer copiilor ce nu am avut.
Dacă ați sta de vorbă cu un specialist v-ar spune că singurele lucruri care lipsesc cu adevărat unui copil, în așa fel încât să îl afecteze emoțional sunt fix iubirea, atenția și timpul părinților. Lucrurile materiale, dacă există cele emoționale, pot lipsi cu desăvârșire. Copilul le va cere, e normal, dar va înțelege când i se va explica de ce nu le poate avea până la o anumită vârstă.
Și ai mei cer. Mai ales când intră în contact cu vecini sau prieteni care au telefoane de la vârsta lor. Dar după ce stau de vorbă cu ei și le explic de ce nu le iau la această vârstă, înțeleg și nu le mai cer (cel puțin o perioadă până când o luăm de la capăt. Memoria copilului e scurtă).
☘️De ce nu le dau voie pe rețetele de socializare și nu le iau telefon?
Pentru că NU au nevoie! Maria are o tabletă primită de la unchiul ei. Se joacă atunci când are program pe ea. Are instalat YouTube Kids, este programată să nu poată intra pe ceva nepotrivit vârstei ei, are jocuri educative puse pe ea. Dar atât! Nu există rețele de socializare pe ea. Nimeni nu poate lua contact cu ea.
Și ea și Alexandru au ceasuri Smart pe care le iau cu ei când pleacă de acasă prin cartier.
Ce alte nevoi să mai aibă? Pentru ce rețele de socializare? Ce le lipsește exact din ele? Ce învață din ele? De ce este nevoie să expunem copiii la așa ceva?
Citeam zilele trecute cum multe vedete la Hollywood nu permit copiilor lor să aibă acces pe rețele de socializare până la 14 sau chiar 16 ani! Cum e și cazul lui Penelope Cruz care împreună cu soțul ei, Javier Bardem, au decis să își țină copiii de 10 și 8 ani departe de ele.
🌿Ce spunea vedeta într-o emisiune: ‘Folosesc rețelele de socializare cu mare grijă. Cât ține de protecția copiilor, ei bine creierul lor încă se dezvoltă iar rețelele sociale îi poate afecta, aceștia neputând și neștiind cum să se protejeze de agresivitatea din online. Mai întâi să învețe să conducă mașina (căci în America se conduce de la 16 ani) și după vor învăța și despre rețelele de socializare.’
☘️De la ce vârstă pot fi folosite anumite aplicații de rețele sociale?
📍Majoritatea aplicațiilor de socializare cer ca utilizatorii să aibă cel puțin 13 ani.
Dar un sondaj recent a arătat că 50% dintre copiii cu vârste cuprinse între 10 și 12 ani și 33% dintre copiii cu vârste cuprinse între 7 și 9 ani folosesc aplicații de socializare.
Potrivit Dr. Amy Eshleman, psiholog clinician de copii la Clinica Cleveland: „Adolescenții sunt deosebit de vulnerabili la a se compara cu alții, deoarece trec prin atât de multe schimbări”, explică ea. „Corpurile lor se schimbă, emoțiile lor sunt peste tot și încearcă să își dea seama cine sunt. Această luptă internă poate fi amplificată de viețile aparent perfecte pe care le vedem pe rețelele de socializare. Când te compari cu altcineva, de obicei vezi doar o mică parte din viața acelei persoane”, spune Dr. Eshleman.
🌺”Este important să ne amintim că toată lumea are suișuri și coborâșuri, iar ceea ce vedem în online este de obicei doar ce scot în evidență. Amintește-ți că există doar un singur tu în această lume și că ești demn de iubire și respect – exact așa cum ești.”
Un studiu recent arată că, copiii cu vârsta mai mică de 11 ani care folosesc Instagram și Snapchat sunt mai predispuși la comportamente digitale problematice, cum ar fi faptul că au prieteni exclusiv online și vizitează site-uri pe care părinții le-ar dezaproba. În plus, aceștia au, de asemenea, șanse mai mari de a lua parte la hărțuirea online.
Un alt studiu arată că, copiii care folosesc TikTok-ul dezvoltă tot feluri de ticuri și mișcări involuntare la nivelul corpului.
Cele mai multe probleme evidențiate în studii vorbesc despre iritabilitatea crescută, anxietate și lipsa stimei de sine.
Social media poate crea sentimente de invidie și gelozie, ceea ce poate duce la o stimă de sine scăzută. Cu atâtea schimbări care se petrec atât de repede, nu este surprinzător faptul că unii tineri se simt copleșiți și nesiguri cu privire la locul lor în lume (să ne mai întrebăm de ce apar întrebări despre genul lor la vârste fragede și schimbări de sex când ei nu știu bine nici să vorbească corect?!!).
☘️Pericolele din online cele mai frecvente sunt: agresivitatea verbală (gândiți-vă că nici adulții nu reacționează bine, dar un copil?), Hărțuirea (situații unde s-a ajuns la viol), prea multe informații personale pe care copiii le pot oferi unor străini (casă spartă în urma acestor discuții), tot felul de provocări la modă dar periculoase (din cauza cărora au murit atât de mulți tineri. Jocul fularului, substanțe pe piele,
☘️Copiii NU știu să răspundă corect și nici cum să se apere!
🌿Datoria părinților este să își protejeze copiii NU să îi expună în tot felul de ipostaze cu tentă sexuală!
Știți cazul fetiței de 10 ani încurajată de părinți să posteze pe TikTok filmulețe cu ea îmbrăcată sumar și dansând lasciv. Fetița are 51 de mii de următori, deși conform legii și a normelor aplicației, ea NU are voie să aibă cont. Prima postare a fetiței a fost când avea 9 ani. Toate postările ei sunt mult nepotrivite vârstei ei, arătând o fetiță îmbrăcată mult prea sexy. Toate postările fetiței sunt pline de comentarii cu tentă sexuală de la bărbați adulți care o invită să vorbească în privat sau să filmeze în lenjerie intimă.
Din păcate, am cunoștiințe cu părinți educați, mama fiind chiar psiholog, care și-au încuraja fetiță de la 12 ani să aibă același tip de conținut pe TikTok. Am rămas șocată când am văzut postările fetei.
Ce înțeleg aceste fete despre ele? Cu ce imagine vor trăi? Cine sunt cei mai mari vinovați?
De vină sunt și rețele sociale care permit acest gen de conținut și care nu sunt mai stricți.
De vină este legea care NU dă sancțiuni părinților care își expun părinții la genul acesta de conținut.
De vină este societate care cere așa ceva.
☘️Ce este de făcut?
Până la vârsta potrivită copiii NU au ce căuta pe rețele de socializare! Specialiștii spun după vârsta de 14 ani.
Programe de protejare pentru a nu găsi informații nepotrivite vârstei.
Cunoașterea tuturor prietenilor (eventual și părinților) pentru a știi întotdeauna unde îi lăsăm și cu cine.
Să le fim exemple bune.
Program clar pentru timpul petrecut pe ecrane.
Comunicarea este baza unei relații bune.
Jucatul de jocuri online împreună cu ei (petrecerea timpului într-un mod în care le face lor plăcere, ajută la o relație bună, plus că aflăm și cum reacționează în situații diferite).
Copiii voștri au cont pe rețelele de socializare? De ce? Dar telefon? De ce?
‘Sunt Diana și am făcut avort. Unul și ‘bun’. Parcă scriu la alcoolicii anonimi, așa mă face să îți scriu acest mail. Cică ajută să mă elibereze de fantome. Dar eu știu că nu vor pleca niciodată. Sper doar să ajute alte mame să nu le capete.
Am 30 de ani și locuiesc departe de România de 8 ani ani. Am terminat un Master în afară și aici am rămas. În definitiv ce îmi poate oferi țara mea? Suntem încă în secolul trecut și nu cred că vom evolua prea curând din multe puncte de vedere.
Dar hai să îți spun de ce am plecat.
Pe băncile facultății, nebunia unei nopți, s-a lăsat cu o sarcină. Nu ne știam, ne-am întâlnit într-un bar, a fost la mine și după nu am mai dat de el. Nici nu l-am căutat prea tare. Știam că sunt la începutul vieții și un copil nu era în calculele mele. Prostia mea a fost că nu m-am gândit să iau pastila de a doua zi. Și nici să citesc mai mult despre ce înseamnă un avort sau ce la ce riscuri mă pot supune.
Am sunat la o clinică privată de pe internet. Banii nu erau o problemă, sunt singură la părinți, cu doi părinți care mă adoră și care…sigur m-ar fi rugat să păstrez sarcina. Dar EU decideam! Câtă minte are un copil de 20 de ani? Ai mei m-au crescut cu tot ce mi-am dorit, mi-au oferit timp și iubire și…nu vor fi niciodată bunici. Nu naturali. Asta le ofer eu la schimb dintr-un moment de prostie. A mea.
Dar să revin, am sunat la o clinică unde m-am programat. A mers cu mine prietena mea cea mai bună, care avea deja două avorturi și care mă tot încuraja că nu e mare lucru, că nu e nici un copil încă format și că scap rapid.
Când am ajuns la clinică, asistenta mi-a încurcat dosarul și în loc să mă ducă la sala de avort, m-a dus la ecografie. Nu înțelegeam de ce medicul mi-l arată, de ce trebuia să ii aud bătăile inimii….bătăile alea pe care le aud neîncetat de atunci, în fiecare noapte.
Am izbucnit în plâns și am întrebat medicul de ce trebuie să mi-l arate înainte de avort. Am văzut-o cum s-a albit la față și a chemat asistenta.
Și-au cerut scuze și altcineva m-a condus în sală. Doar că eu aveam imaginea în minte și bătăile inimii în cap.
Ceva din mine îmi repeta să mă opresc, să nu fac asta, să îl las să trăiască. Știu, simt că era băiat, dar nu m-am oprit.
Pe masă, stăteam întinsă privind tavanul și auzind sunetul de aspirator. Îmi simțeam burta cum se ridică, ca și cum ceva se luptă în interiorul meu. Îmi curgeau lacrimi pe obraz șiroaie și la un moment dat am strigat că nu mai vreau.
‘E prea târziu’, mi-a spus medicul. ‘L-am scos. Va ajunge unde îi e ‘locul”.
Mi-am mușcat limba și am început să plâng și mai tare. Dacă locul lui era lângă mine? De ce mă gândeam la asta?
Prietena mea mi-a spus că sunt sensibilă, că ea nu a trecut prin așa ceva. Mai târziu la cafea am întrebat-o dacă știe că acești bebeluși au inimioară. A început să râdă de mine ‘ce inimă? Sunt un sac de celule. Așa am citit peste tot. Nu e nici o viață acolo.’
Așa că am tăcut.
La un an de la avort, la unul dintre controale, aveam să aflu că sunt sterilă. O greșeală din timpul operației de avort. Nu știu ce s-a întâmplat.
Sunt mamă de înger și doar asta voi fi toată viața. O merit, nu?
Îl visez. Mă strigă. Îl visez cum se zbate și nu vreau să iasă. Îl visez mereu.
Am plecat din țară furioasă pentru greseala din sistem care mi-a răpit șansa de a fi mamă. Sau poate simt nevoia să dau vina pe altcineva.
Departe, simt durerea mai puțin.
Nu știu dacă avortul este o traumă pentru toată lumea, fosta mea prietenă, e căsătorită, are 2 copii și nici un sentiment de vinovăție. Este în schimb, trauma mea.
Nu doar pentru că nu mai pot avea copii, ci pentru că nu îl pot uita pe primul.
Poate dacă altfel ar fi fost sistemul. Poate dacă mi-ar fi explicat cineva ce înseamnă un avort. Poate dacă îi mai auzeam bătăile inimii odată. Da, viața mea ar fi fost alta. Dar dacă era mai bună? Poate…’
De o lună curg poveștile voastre, unele cu final fericit, altele cu remușcări și răni adânci. Le-am strâns pe toate și cu acordul vostru, le voi publica în seria ‘Avortul este o traumă.’
Cine dorește să își împărtășească povestea cu alte mame, le aștept să îmi scrie pe [email protected]
Poveștile voastre pot inspira alte mame, pot vindeca suflete, pot fi pură terapie.
Mi-aș dori este să le citim, fără judecată și să ajutăm mama, indiferent de decizia ei, să se vindece.
‘Mama, ce este fericirea?’, m-au întrebat și Maria și Alexandru într-o seară la somn.
‘Aaa, să mă gândesc.’
‘E o întrebare grea?’
‘Nu chiar.’
‘Atunci de ce ai nevoie să te gândești?’
‘Pentru că fericirea se simte mai mult decât se explică și tu vrei să ți-o explic, așa că mă gândesc cum să o fac mai bine. Luați mâna și puneți-o fiecare pe inimile voastre. Închideți ochii și simțiți cum bate. O auziți?’
‘Daaa’, au strigat amândoi în cor.
‘Acolo este fericirea. Când ești tu cu tine, când simți cum îți bate inima. Toate celelalte lucruri din jur sunt doar bonusuri ale Fericirii. Fericirea înseamnă doar tu cu tine și inima care îți bate. Înseamnă viață pe care o ai în tine.’
‘Si dacă ești bolnav, cum am fost eu? Nu puteam simți atunci fericire’, mi-a spus Maria cu ochi triști.
‘Si atunci. Pentru că tot în viață erai. Dar nu puteai simți fericirea de supărare și frică. Supărarea și frica ne ascund fericirea de noi. Dar dacă te-ai fi concentrat cu ochii închiși să te conectezi la inima ta, ai fi putut simți acea fericire’.
‘Si dacă nu ai casă și trăiești pe stradă?’, a intervenit Alexandru.
‘Ohoo dar tu știi câți oameni nu au casă și trăiesc pe stradă și sunt fericiți? Sunt oameni care se nasc pe stradă, trăiesc pe stradă și mor pe stradă. Și totuși au fericire în suflet. Pentru că simt că sunt în viață și că viața este unică. Nu avem alta în care să facem altfel lucrurile. Noi, fiecare dintre noi suntem unici și pentru asta ar trebui să ne conectăm la fericirea din suflet. Mai ales în momentele grele. Și ele sunt în viața noastră cu un scop.’
‘Un scop? Care poate fi, mama?’
‘Sa găsești fericirea din suflet. Oamenii aleargă după bani, după putere, după nume, fără să știe că tot ce le trebuie pentru a fi fericiți este fix în inima lor. Sunt atât de mulți oameni cu averi incredibile care nu au cunoscut niciodată fericirea’.
‘Deci e mai bine să fii sărac?’, întrebă ghiduș Alexandru.
‘E mai bine să găsești fericirea din suflet indiferent de ce te înconjoară. Să fii recunoscător pentru casa, mâncarea și lucrurile pe care le deții dar să nu te dețină ele pe tine!
Dacă spre exemplu ajungi să le pierzi, din orice motiv, să știi că o poți lua oricând de la capăt pentru că tu nu cauți fericirea în lucrurile avute, ci în tine. Când pierzi tot este doar un nou început, niciodată sfârșitul. Sfârșitul e doar când mori. Călătoria vieții este despre cum trăiești cu ce ești și nu cu ce ai!’
‘Si de ce oamenii aleargă după bani? Și tu și tati munciți, nu?’, m-a întrebat iar Maria.
‘A alerga după bani și a munci pentru ceea ce ai e diferit. Muncim pentru a avea ce vă oferi vouă și nouă. Iar eu și tatăl tău suntem printre puținii oameni care nu simt că muncesc pentru că facem ce ne place mai mult și primim și bani pentru asta. A alerga după bani înseamnă a nu fi niciodată mulțumit, ci să simți că oricât ai câștiga nu este suficient, astfel că pui banii înaintea timpului cu familia. Pentru mine și tatăl vostru, noi cinci suntem pe primul loc. Timpul nostru împreună este cel mai important. Toate celelalte vin după.’
‘Si dacă am pierde ce avem?’, a zis Alexandru.
‘Am lua-o de la capăt. Dacă suntem toți cinci, putem oricând să o luăm de la capăt. Viața e ca bătăile inimii, când sus, când jos. Nu e o linie dreaptă. Și e atât de bine că e așa.’
‘Vom ști să fim fericiți când vom fi mari?’
‘Depinde doar de voi. De ce va însemna pentru voi fericirea. Pentru mine fericirea este să vă privesc pe voi, să vă țin în brațe, să vă iubesc pe toți, să fiu iubită de tatăl vostru, să mă uit în oglindă și să îmi zâmbesc. Asta e toată fericirea mea.’
‘Asa sper să fiu și eu mama. Ca tine’, mi-a spus Maria.
Alexandru s-a culcat gânditor. Sigur va avea multe alte întrebări pentru mine când se va dumiri de discuția noastră. La el lucrurile se așează și după le vorbește.
Nu e prima discuție cu ei despre fericire, nici despre viață, nici despre boli sau bătrânețe. Sigur vom mai avea multe altele. Dar sper să rămână cu ce este mai important: fericirea sunt ei, stă cuibărită în inima lor și este suficient să își zâmbească într-o oglindă.
Viața asta este atât de frumoasă, cu toate lucrurile grele cu care vine, că prea putini realizează cum să fie fericiți și în cea mai neagră situație. Dar mereu la final, este luminița de speranță că totul va fi bine și fix așa cum trebuie. Doar ochii noștri nu le ‘văd’.
Recunosc că eu am fost printre naivele care așteptau aceste scuze. Nu pentru că m-ar fi afectat vreun cuvânt al domnului, nu am vergeturi (dar ține de genă, puteam să le am liniștită), ci pentru că eu cred în naivitatea mea că toți oamenii sunt buni și că cel mai frumos lucru din lume este să îți ceri scuze când o comiți așa cum a făcut-o el. Vorbim de dl Buhnici și scandalul din ultimele zile (deja săptămâni).
Așteptam mai ales aceste scuze cu gândul la fiica lui, care din toamnă ar fi fost (și probabil va fi dar mai puțin) în atenția bullie-urilor (agresorilor) din școală. Copiii sunt răi de la o anumită vârstă între ei și sigur va primi niște apropouri sau miștouri, dar măcar nu vor dura.
Așteptam scuzele pentru fiica lui, pentru că este important să știe că tatăl ei își poate cere scuze public, de la o țară întreagă. Exemplul pe care îl dă acum, este cea mai importantă lecție.
🌿’Prea puțin. Prea târziu’ spun deja cârcotașii.
Cine decide asta?
Cine decide cât timp trebuie să îi ia unui om să își dea seama că a greșit?
Cine decide că e târziu?
Nu putem să arătăm mai multă blândețe, adică fix ce i s-a cerut lui?
De ce să plătim cu aceeași monedă?
De ce să nu fim noi mai buni?
🌿’Pentru că s-au retras contactele și-a cerut scuze’.
Fiecare are nevoie de propriul șoc care să îl trezească și să fie mai atent la ce spune. Probabil de asta a avut nevoie.
Eu vă spun că am citit cu tristețe mesajele de pe conturile de socializare ale lui și ale soției și să cât de rău putem da într-un om. Dacă toți acești oameni ar fi știut cum să îl certe, nu să îl agreseze sau să îl jignească, poate nu simțea nevoia în primă fază să își ia mantia de om în defensivă. Poate că și-ar fi cerut scuze mai devreme.
Eu mă întreb, oamenii aceștia care i-au scris mesaje urâte, cum ar fi reacționat ei la valul acesta de gate?
Am fost în locul lui, la nivel mai mic, dar suficient de mare în nișa mea cât să știe mulți, cum o colegă de breaslă a dat cu mine de toți pereții, pentru că..așa a simțit ea. Ba mai mult, pusă la zid și jignită în repetate rânduri de soțul ei.
Credeți-mă, nu e ușor deloc. Dar a fost cea mai bună lecție unde am văzut cine sunt oameni faini și cine erau ipocriții care îmi dădeau târcoale cu tot felul de interese. A fost o lecție când am aflat că oamenii sunt capabili de lucruri urâte, doar pentru că pot. Nu pe mine m-a afectat bullyingul primit, ci a spus multe despre persoana care a stârnit valul de ură la adresa mea.
Așa că, tocmai pentru că știu ce înseamnă ura din online, vă rog să fiți blânzi, nu doar cu el, ci cu toți care greșesc. Toți merită o a doua șansă, DACĂ își cer scuze pentru asta!
Ce spune domnul B.?
„Aș vrea să vă spun că, în urma celebrului interviu pe care l-am dat în urmă cu două săptămâni, am primit acuzații și chiar amenințări din cele mai dure și mai serioase. Și m-am gândit foarte serios la ce am de făcut în perioada următoare.
O să o spun pe șleau. Da, am vorbit ca un mârlan, ca un băiețaș de cartier fără pic de minte-n cap și fără nicio experiență de viață, ca și cum aș fi fost fumat sau cel puțin amețit de băutură. Mulți dintre cei care mă cunosc chiar m-au întrebat dacă nu cumva am fost sub influența unor substanțe. Nu, nu am fost, nu am această scuză. Eram poate doar euforic datorită atmosferei de festival, mai ales după atâta vreme de stat mai mult prin casă.
Dar asta nu scuză nimic.
Probabil din dorința de a șoca și de a impresiona audiența (încă procesez tot ce s-a întâmplat și se întâmplă), dintr-o tentativă total neinspirată de umor, am „reușit” să fiu superficial și lipsit de empatie, am jignit categorii întregi de oameni și am obținut într-adevăr un șoc – dar acest șoc a fost în primul rând pentru mine și pentru familia mea, nu numai pentru public.
Vreau să-mi cer scuze public tuturor celor pe care i-am jignit, celor pe care, fără să-mi dau seama, într-o pauză de rațiune, i-am și mai ales le-am agresat prin limbaj, prin grobianism și prin lipsa de politețe.
Așa cum ați aflat probabil, am plătit și încă plătesc scump pentru acest episod, care a făcut atât de multe valuri pe internet și în media. Dar aici, nu voi intra în detalii. Ceea ce am să fac este să îmi reconsider eu în perioada următoare prioritățile, să mă concentrez mai mult pe familie și pe lucrurile de care sunt pasionat și la care mă pricep – case sustenabile, energii regenerabile, tehnologie. N-am să dau curs invitațiilor sau ofertelor care speculează imaginea de „băiat rău”, bădăran și de misogin – consider că această imagine nu mă reprezintă, eu nu sunt și nu pot fi un astfel de personaj. Îi rog pe cei care și-au închipuit că pot reprezenta așa ceva să-și caute în altă parte exponenții. Într-un cuvânt, celor care se gândesc că voi profita de popularitatea pe care am căpătat-o în aceste zile pentru a-mi lărgi gama de preocupări, le spun că NU voi face asta. Nu mă interesează popularitatea de acest fel. Nu o merit pentru că… NU sunt așa. Voi rămâne pe „felia” mea, acolo unde publicul mă cunoaște și, sper eu, încă mă apreciază: tehnologia care ne schimbă viețile în bine.
Îmi pare tare rău. Am învățat foarte multe din această situație extremă și mi-aș dori să învețe și alții din ceea ce mi s-a întâmplat mie. Sper ca această dezbatere, care s-a stârnit, să fie de folos în cele din urmă tuturor. Sper să nu devină doar încă o întâmplare seacă de pe internet, în care toată lumea s-a implicat doar la nivel de comentarii dar nu am învățat de-ajuns cu toții.
În încheiere, vreau să le MULȚUMESC atât celor care mi-au trimis mesaje de susținere, cât și celor care m-au criticat. Și unii și alții m-au ajutat să depășesc această perioadă și să mă trezesc la realitate. Din acest moment, vreau să iau ce e bun și util, să continui să evoluez. Mai vreau să mulțumesc familiei mele, care mi-a fost și îmi este alături și vreau să le spun că îmi pare rău, pentru că, dintr-o inconștiență, i-am expus la acest val național de oprobriu.
Ne revedem acolo unde experiența și contribuția mea sunt cu adevărat de folos.
