‘Câteodată, uite așa vine zâna furiei și vreau să țip la Alexandru care tocmai m-a enervat. Eu nu vreau, mama. Dar nu mă pot abține’, mi-a spus Maria ieri când am auzit-o cum țipă la frati-su.
Emoțiile și paleta lor de trăiri ne dau de cap ca adulți, dar vă imaginați cum se simt in sufletul copiilor care nu știu să le identifice, nu știu ce sunt, de unde vin și mai ales nu știu că sunt normale?
Vorbesc cu copiii mei de emoții de când încă nu știau să vorbească și probabil mai avem mulți de ani de vorbit. Și cu ‘mine încă mai vorbesc’ și mă cert când nu reușesc să îmi stăpânesc propriile emoții care mă inundă sau când mă vizitează Zâna furiei a Mariei.
Și eu o am. Și sigur, toți oamenii o avem. Așa cum o avem pe zâna bucuriei, zâna tristeții, zâna dezamăgirii și toată paleta de zâne din regatul emoțiilor pozitive și negative, pentru că evit să le spun ‘bune și rele’.
Cum le-am vorbit copiilor mei despre emoți, sunt foarte des întrebată. Prin joacă și cu joacă.
Nu vă trebuie cine știe ce cărți sau cartonașe. Imaginația voastră și exemplu personal sunt cele mai bune ajutoare.
🎁Jocuri despre emoții
Încă de când erau mici copiii, am scos la imprimantă 4 poze cu fețe zâmbitoare, triste, speriată și supărată.
Cu aceste poze, pe care le-am tăiat și pe care le-am colorat împreună cu copiii, ne-am jucat diverse lucruri.
Pentru copiii de vârstă mică, ne-am jucat jocuri de rol unde trebuiau să imite un animal cu emoția aleasă din cartonașe.
👉Când au crescut, după vârsta de 4 ani, le-am explicat copiilor pe rând (prin diferite moduri de a ne juca, toate în jocuri de rol), luând fiecare emoție în parte (una pe zi) și am vorbit despre:
📍ce sunt emoțiile
📍de unde vin emoțiile
📍de câte feluri sunt emoțiile
📍de ce vin emoțiile
📍cum le facem față
📍ce simțim când avem o emoție
📍cum ajungem să controlăm emoțiile
Ce este foarte important de înțeles de copil este că TOATE emoțiile sunt normale și că toți oamenii le experimentează de-a lungul vieții și că pe cele care nu ne fac bine, încercăm să le controlăm.
Dar! E important din nou să știe, că procesul de controlare al emoțiilor este unul lung. Și că nimeni nu poate să o facă perfect, toată viața. Și că și părinții au zile, momente când nu reușesc să o facă!
Este la fel de important să le explicați că atunci când emoția noastră supără pe cineva sau îl jignește sau îl rănește, trebuie să ne cerem scuze și să nu repetăm (pe cât posibil).
👉Ce să NU faci în acest proces ca părinte:
1. Nu îl pedepsi când are un tantrum. Ia mai degrabă acest moment după ce copilul se liniștește să vorbești cu el despre emoții și ce simte.
2. Nu îl certa când ridică tonul, ci vorbește-i încet și trasează limitele relației dintre voi. Spune-i pe un ton blând: ‘nu îți permit să îmi vorbești pe acest ton. Sunt aici să te ascult atunci când îmi vorbești pe un ton calm.’
3. Nu îl lovi/tipa la el pentru că nu știi tu să îți controlezi emoțiile dar vrei să o facă el. Transmiți cele mai greșite mesaje cu această atitudine.
La final vă spun, pentru a nu vă crea falsă imagine că și eu încalc unele din aceste lucruri (nu mi-am bătut niciodată copiii. Asta e un mare NU!!).
Nici eu nu am răbdare mereu. Nici eu nu pot să le dau cuvânt cu cuvânt tot ce v-am scris vouă. Dar! Dacă o fac în 80% din cazuri, sunt fericită. Nu încerc să îi transmit copilului că eu sunt perfectă și că îmi stăpânesc emoțiile de fiecare dată, unul pentru că nu o fac, doi pentru că nu vreau inconștient să creadă că el este defect pentru că nu reușește. Vreau să înțeleagă că a greși e firesc și să învețe ce fac eu în relația cu el după ce greșesc față de el.
Fără să știu că urma să am o noapte albă, aseară m-am uitat la filmul documentar Halftime de pe Netflix, despre și cu Jennifer Lopez.
Îmi place femeia de mulți ani, îi știu filmele și am crescut cu muzica ei. Știam în mare parte că venea dintr-o familia modestă, dar nu știam cât de mult a luptat să ajungă unde este și că cel mai mult ‘a luptat’ cu credințele mamei ei proiectate în ea.
O condiție obligatorie să fii mamă ar trebui să fie iubirea pentru copilul tău! Indiferent câți copii ai.
Primul lucru care m-a frapat a fost relația deficitară cu mama ei. În documentar vezi o Jennifer realizată, de 50 de ani, mamă la rândul ei, cu o rană imensă provocată însă de lipsa iubirii materne.
Mama, o femeie rece, care în nenumărate scene te enervează prin modul distant în care își tratează fiica, pe care o vezi indirect cerșindu-i iubirea și aprobarea.
Și nu doar mama este așa, ci cam … toată familia.
‘Am crescut cu o mamă care mi-a repetat constant că voi fi dansatoare toată viața pentru că NU am talent la cântat și nici nu sunt deșteaptă’. Vă dați seama cu ce bagaj a plecat în viață? Cu ce convingeri limitative pentru a arăta exact contrariul? Câtă putere și câtă forță au ajutat-o să arate că de fapt este ce vrea ea să fie și nu ce îi repeta (culmea) mama ei?
Jennifer Lopez
O scenă mi-a rămas în minte, cea în care Jennifer vorbește pe grupul de familie despre faptul că ea va cânta la SuperBowl (cel mai mare eveniment din America la care toți artiștii vor să cânte măcar o dată în viață!) și în afară de tatăl care îi spune un ‘bravo’ chinuit, restul familiei trec la alt subiect.
O vezi cum își înghite lacrimile și îți vine să iei copilul din ea în brațe.
Câte mame repetă copiilor lor ‘nu ești suficient de frumoasă să fii la Tv’ sau ‘suficient de talentat să pictezi/cânți/joci un sport’?
Ce le spunem copiilor ajung să creadă despre ei. Sau cel puțin la cei mai mulți se aplică. E nevoie de multă muncă și determinare ‘să închizi într-o cutie’ vocile cu care ai crescut, să te detașezi și să lupți pentru tot ce îți dorești.
Nu înseamnă însă, că odată ajuns acolo, vei uita, dar măcar vei avea mulțumirea că ai arătat ce poți.
Rana însă va rămâne deschisă dacă singura persoană căreia ai vrut să demonstrezi că ești ce vrei tu, nu îți validează valoarea.
Iar aici poate fi oricine: mama, tatăl, soțul, prietena, copilul.
O altă parte care m-a uimit a fost cât de afectată este de hate-ul primit din partea mass-mediei de-a lungul anilor. Din afară, ai impresia că nimic nu ajunge la ea, dar în spatele ușilor închise și ea este tot un om, care suferă la fel ca noi toți când avem ani de muncă și realizări dar nevalidarea celor pe care îi considerăm cei mai buni.
Pentru o secundă, când citești un review prost sau nu primești un premiu mult așteptat, uiți de milioane de oameni de pe stadioane care te aclamă.
Și m-am uitat și cum își revine și cum nu se lasă, fix pentru aceste milioane de oameni.
Hate și bullying. Există de la țările foarte sărace până la țările care se laudă a fi evoluate. Adevărul este că modul în care oamenii sunt agresivi unii cu ceilalți nu ține de nivelul de educație ci de rănile pe care le poartă cu ei. Iar câteodată nici anii de terapie nu ajută, pentru cei care azi spun ceva și mâine fac contrariul. Cei care se cred buricul pământului sunt cei cu cele mai adânci răni.
Un film pe care vi-l recomand cu drag. Priviți-l urmărind copilul Jennifer, femeia Jennifer, mama Jennifer. De luat notițe!
‘Sunt valza’, îl aud pe Achim spunându-si când a dărâmat jocul soră-sii.
Nu, nu i-am spus vreodată că este varză pentru ceva.
Dar!
De câte ori fac o nefăcută îmi spun sub formă de alint că sunt varză.
Anul acesta a venit cu o mulțime de cărți, povești, articole despre importanța cuvintelor în viața noastră și cum ne ‘afectează’ în bine sau nu. (Știați că în Insulele lui Solomon, în sudul Pacificului, niște săteni practică o formă unică de-a doborî copacii? Băștinașii se strâng în jurul lui și îl doboară urlind la el cuvinte urâte. Procesiunea are loc câteva zile până când acesta se usucă singur și abia după îl fac bucăți.) Vă dați seama ce putere au cuvintele pe care le rostim?
Să ne înțelegem, NU am citit nimic nou din ce nu știam încă de acum 15 ani, dar cumva anul acesta au rezonat mai mult cu sufletul meu din mai multe puncte de vedere.
În tot ce am citit nu a inventat nimeni roata, dar, mi-a expus-o prin diferite exemple, în diferite moduri. Poate asta a făcut diferența sau poate vârsta, pardon, experiența 😬, își spune cuvântul. La anul fac 40 de ani și se spune că (dacă ești norocos) ești la jumătatea vieții. Poate toate adunate, au făcut să privesc altfel cuvintele pe care ni le spunem și le spunem. Cine știe? Cert este că am devenit mult mai atentă la ce spun (verbal sau cu gândul).
Azi dimineață, după ce am lăsat copiii mari la școală, am rămas cu Achim să îl duc și pe el la grădiniță.
Pe drum, am uitat să întorc și Achim mi-a spus ‘esti valză, mama. Întoarlce’
Cum sunt într-un moment de schimbare, i-am spus ‘mama e minunată, nu mai e valză’.
Când am ajuns la grădiniță am luat o groapă mai mare și obișnuința (pentru că ea e greu de schimbat) m-a făcut să spun iar că ‘sunt varză’ dar Achim imediat a strigat la mine ‘Minunata, mama. Nu valză, ai uitat?’
Am plecat de la grădiniță gândindu-ma cât de ușor a asimilat schimbarea de cuvinte Achim și cât de greu îmi este mie să le schimb. Cât de minunați sunt copiii și cât de fragilă este mintea lor, atât de ușor influențabilă.
Seara, înainte de somn, copiii mei obișnuiesc să mănânce câte un fruct (deși vreau să schimb acest obicei alimentar, pentru că înțeleg că nu este sănătos, fructele putând fi mâncate doar la 2 ore de masă și doar până în ora 16.00).
Mai tot timpul ai mei aleg între mere și banane (restul fructelor, culmea, le vor doar ziua).
De câte ori îi întreb ce aleg, Achim stă și se gândește și se răzgândește în funcție de ce aleg frații. Îl văd cum ii urmărește să vadă ce spun și dacă ei spun ceva diferit de el, atunci schimbă și el. Câteodată acest lucru îl enervează pe Alexandru care strigă la el ‘sa nu îl mai copieze’.
De fapt aceasta este cea mai mare supărare a fratelui mai mare, că simte că Achim mereu vrea să facă ce face el.
Oricât i-am spus că Achim îl vede ca pe un model (și în cele bune și în cele mai trăsnite idei), NU îi place și gata.
🙄😬De ce v-am povestit toate aceste lucruri?
În Canada de ceva ani, s-a introdus în grădinițe și școli noua ideologie de gen, unde copiii de 3 ani + sunt încurajați să își aleagă ce gen vor să fie și sunt ‘informati’ că nu contează deloc genul cu care ne naștem.
Înțeleg, că noile teorii merg până acolo unde de fapt, bebelușii își pot alege genul mamei chiar din pântecul mamei.
🙄🙄🙄După ce oare? După cum sug degetul de la mâna sau după cum cască? Io numa’ întreb că nu’s mare cercetător.
Da’ mie mama mi-a zis că sexul este dat organele dintre picioare și că hermafrodiții (așa se numeau pe vremea mea) erau cazuri rare. Trăim vremuri în care copiii își pot schimba sexul fără consimțământul părinților (dar țigări îți pot cumpăra după vârsta de 21 de ani!) sau părinți ce sunt dați în judecată de către copiii lor pentru că, ATENȚIE!! nu au cerut permisiunea acestora să îi nască! (Articolul complet îl găsiți aici).
Toate, în ‘evoluata’ Americă.
Ce voiam să vă spun este că nu înțeleg modul în care alegem să spunem că noi le influențăm copiilor alegerile și comportamentele doar în anumite subiecte, când ei de fapt își ‘pot alege singuri’ genul.
😬Oare trebuie să scriem o scrisoare sau un mail pe care să o trimitem în Cer să vedem dacă bebelușul este de acord (în scris, nu așa, oricum..) să vină pe lume, să ne spună ce sex dorește să fie când ajunge și eventual ce orientare, pentru a îi pregăti toate necesare confortului de care are nevoie 🙄🙄🙄?
🤗🤗🤗Voi ce părere aveți? Sigur, undeva, ceva îmi scapă mie și atunci mă gândesc să discutăm ca între mame (curând doar părinte 1) despre cum am putea să evităm să fim date în judecată pentru că nu l-am întrebat pe bebelușul de o lună dacă ne dă voie să îl ștergem la fund?
Mere sau banane?
Viața e o bucurie!
Ana Maria
🎂Acest articol (nu) este un pamflet (e la alegere), deși are urme de umor negru și ironii. Oare?😬
Este doar modul în care cred că mai putem reacționa la ‘noua normalitate’.
„De ce nu fac? Nu știu, dar cred că ar trebui felicitați oamenii care nu fac, pentru că toată lumea face, suntem foarte mulți și chiar nu mai avem nevoie să fim foarte mulți. Ne-am atins scopul, ne-am înmulțit destul de mult, e plină planeta de noi. Nu suntem prea simpatici așa, adică facem mult rău, consumăm multă hrană, consumăm foarte multe chestii, facem rău, poluăm.
De ce să fac? Încă unul? Nu, frate. Lasă să nu fie, nu stau eu bine fără stres și fără obligații? Nu plec eu de acasă când vreau și mă întorc când vrea inimioara mea? Nu fac eu în viața asta ce vreau eu? Ba da! Deci, vrei complicații? Fă un copil!” Delia Matache
Vreau să vă spun încă de la început că orice om are tot dreptul să aleagă dacă vrea să aibă sau nu copii și nimeni nu ar trebui judecat pentru această alegere.
Ba cred cu tărie că nu toți suntem făcuți să fim părinți, nu toți avem darul de a da viață pentru că nu ne ‘pricepem’ la acest lucru. Nu ar trebui să facem copii pentru că vrea societatea, mama sau prietenii și cred că este extraordinar când ne dăm seama că nu vrem și nu îi facem.
Să fii părinte este cel mai frumos dar și cel mai greu lucru din lume. Nimic din această viață nu se compară cu acest lucru.
Acum 12 ani, după primul meu divorț, am avut o perioadă din viață când mă gândeam că nu vreau să aduc copii pe lume din cauza mizeriei din lume. Mi se părea nedrept față de el. Iar acum 12 ani, stăteam bine ca umanitate. Habar nu aveam ce avea să vină.
Când mi-am cunoscut actualul soț, mi-am dat seama de fapt că lumea a fost dintotdeauna și bună și mai puțin bună. Și că este bună datorită oamenilor buni din ea.
Că schimbarea nu suntem neapărat noi, ci modul în care trăim și ne educăm și creștem copiii. Cum trăim este modelul cel mai bun a ceea ce transmitem copiilor noștri.
Nu putem să le spunem copiilor că nu contează cele materiale, când mama colecționează haine și pantofi. Vă dați seama că sunt niște cârpe? Iar în unele familii aceste cârpe contează mai mult decât copilul. Nu e o generalitate, dar sunt destul de multe cazuri, când copilul indirect crescut așa, este cel care va ajunge ‘copilul care crede că i se cuvine tot’ și care nu va ține cont de cei din jur.
Nu, nu cunosc cazuri în care părintele îi spune direct copilului aceste lucruri, dar prin modul în care este educat, copilul le subînțelege.
Și voi da un exemplu:
‘Cand îi spui copilului, nu te băga în băltoacă, pentru că ai adidași scumpi și te murdărești’, copilul înțelege câteva lucruri: 1. Că are lucruri scumpe. 2. Că doar cei săraci se bagă în băltoacă. 3. Că el este superior celor săraci.
O astfel de atitudine transmisă la vârste mici, o vor avea copiii la nivel mult mai profund când vor crește.
În școli, indiferent că sunt de stat sau private, apar grupurile de copii populari, care au cele mai scumpe haine și accesorii și care îi marginalizează pe cei care nu sunt ca ei. De ce? Pentru că atât au! Hainele și accesoriile. Nu ies în evidență cu Ei, ci cu ce AU.
Iar asta se transmite indirect de acasă. Sigur că ne-am gândi că uniforma ar ajuta. Da și nu. Chiar dacă poarta toți uniformă, sigur pantofii, ghiozdanul, ceasul îi vor diferenția. Și se va ajunge la aceași împărțire.
Dacă de acasă nu pleacă cu o educație sănătoasă, indiferent că poartă uniformă sau hainelor lor, ei vor fi și vor acționa la fel.
‘cred că ar trebui felicitați oamenii care nu fac’. D.M
Unde este toleranța promovată atat de mult pentru alegerile celor diferiți de noi? Sau este doar pentru anumite părți? Revenind la subiectul principal, ‘nu fac copii pentru că suntem prea mulți în lume și consumăm multă hrană, consumăm foarte multe chestii, facem rău, poluăm’.
Spuse din gura cuiva care stă într-un Penthouse și are tone de haine, genti, accesorii și pantofi (și nu e nimic rău în asta!!) NU se pupă cu conceptul de a trăi verde și cu gândul la planetă. Ipocrizia nu face casă bună cu intențiile bune și nici judecata celor care aleg să facă copii.
Cât ține de ‘nu suntem foarte simpatici ca oameni’, depinde de ce vrei să vezi în lume și către ce tinzi.
Sigur că lumea nu este toată roz, iar ultimii ani au devenit din ce în ce mai anormali, dar dacă ne uităm în istorie, mereu a fost așa.
Sodoma și Gomora au ars pentru că depășeau mințile bolnave de acum. Și nici acum nu vor fi pentru o perioadă lungă de timp. Doar să avem răbdare.
Războaie și viruși, mereu au fost. Nu a fost un motiv pentru ca lumea să nu aducă copii pe lume, ci să o facă mai bună.
„De ce să fac? Încă unul? Nu, frate. Lasă să nu fie, nu stau eu bine fără stres și fără obligații? Nu plec eu de acasă când vreau și mă întorc când vrea inimioara mea? Nu fac eu în viața asta ce vreau eu? Ba da! Deci, vrei complicații? Fă un copil!” D.M
Mă întreb cum se simt femeile din familia ei care au copii? Mama? Bunica? Sora? Nepoții ei cum se simt?
NU judec pe nimeni! Departe de mine. Repet, fiecare este liber să își dorească sau nu copii. E chiar indicat să nu îi faci dacă tot crezi că nu ai ce să le transmiți bun sau nu ai puterea de a îi crește bine sau pur și simplu pentru că nu vrei, fără alte argumente.
Este trist însă când promovăm ceva stricat. Nu știu dacă și-a dorit să fie pusă în centrul atenției, pentru că dacă spunea simplu că nu își dorește copii pentru că nu vrea și gata, fără ceea ce a urmat, nimeni nu ar fi simțit nevoia să spună altceva.
Dar, când vii și privești superior pe cei care decid să aibă copii (acum ce să fac eu cu 3?, Vă dați seama? Sau Anca Serea? Off with our heads?) ca și când tu ești salvatoarea planetei, deși acțiunile și alegerile tale spun ALTCEVA, e greu ca lumea să tacă și să nu reacționeze.
Nu, nu o judec pentru alegere, judec însă modul în care promovează ce este mai mizer în această lume.
Nu doar ea, pentru că nu despre ea e vorba (deși ea o fac public), sunt mulți care gândesc așa. Precum bogații planetei care cer oamenilor să nu mănânce carne sau să nu mai crească vaci!!(pentru că dăunează planetei) dar ei merg în avioane și iahturi private, care poluează de sute de ori mai mult decât niște biete vaci (care apropo fac doar bine!! Știați că? Reutilizarea gunoiului de grajd existent într-o fermă de vaci și transformarea lui în energie reprezintă o modalitate de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră.)
Nu vrei copii? Nu îi face! Nu te întreabă nimeni de ce nu vrei să îi faci iar TU nu ești datoare nimănui să explici. Dar nu da vina pe ei pentru toate lucrurile rele în viață. Nu e corect! Nu le spune oamenilor că trebuie ‘felicitați cei care nu fac copii.’ Și cu cei care fac, ce facem? Îi punem la zid? Dubla măsură iese din nou la iveală.
Fiecare să aleagă ce i se potrivește mai bine pentru el dar fără a fi ipocriți! Nu ne face bine.
Vrem să schimbăm lumea?
Să începem să o vedem frumoasă iar copiii o binecuvântare, așa cum sunt.
Viața e o bucurie! Iar copiii cea mai mare bucurie!
‘Ce știi tu de avort și ce simte o femeie care trece prin el? Toate vă dați cu părerea dar habar nu aveți. Un avort e ca mersul la dentist când ai o carie sau un dinte mâncat și trebuie să îl scoți. De fapt, la dentist doare mai mult decât un avort. Fătul la 7 săptămâni nu simte nimic. Nici nu are organe. Seamănă cu un pește. Faceți atâta caz și sunt femei care cu adevărat au nevoie, iar voi vreți să vă întoarceți în perioada de dinainte de ’89 când femeile făceau avort cu andreau de croșetat. E corpul lor, decizia lor. Punct.’
Am citit și recitit mesajul Ioanei primit acum 5 săptămâni. Cu nod în gât și gust ama
Adevărul este că cel mai greu întotdeauna este să îți scrii propria poveste. Și nici eu nu fac excepție.
Știu ce înseamnă un avort pentru că am făcut unul când aveam 19 ani.
Iau anticoncepționale de la vârsta de 14 ani (deși mi-am început viața sexuală la 18 ani) pentru că aveam o menstruație neregulată, cu dureri incredibile.
Și atunci când am rămas însărcinată luam anticoncepționale, pe care nu le-am oprit, neștiind că am rămas însărcinată cu ele.
(Sunt una dintre femeile foarte fertile, având în vedere că Maria a venit în viața noastră când mă protejam cu ovule contraveptive și Achim când mă protejam cu prezervativul)..
Dar…. Nu faptul că aveam 19 ani era problema.
Am ajuns la medicul mamei, împreună cu mama din cauza unor dureri groanzice și a unor sângerări ciudate, cu cheaguri, care nu se oprea de mai bine de 3 săptămâni.
Pe masă, după consult, medicul mi-a spus simplu ‘sunteti însărcinată, aveți 7 săptămâni, dar sarcina este toxică iar fătul vă pune viața în pericol. Trebuie să avortați’.
Nu mai țin minte prea multe lucruri pentru că am leșinat când am aflat. Nu știu cum m-a adus mama acasă, plângând tot drumul.
Am refuzat să cred că este adevărat.
Am fost la o a doua opinie, dar cu același rezultat.
Ce țin minte însă..sunt bătăile de inimă auzite la ecograf.
Bătăi de inimă care m-au urmărit mulți ani și pe care încă le aud.
La o săptămână după am fost cu mama la avort.
Nu voi uita niciodată acel moment înfiorător. Am plâns tot timpul. Senzația de cum ți se mișcă burta, de sunete groanzice, sunt lucruri pe care nu le voi uita niciodată.
Timp de un an după avort, izbucneam în plâns la fiecare copil întâlnit pe stradă.
Intram în magazinele de bebeluși și mângâiam toate hăinuțele de copiii mici.
Știu că ar fi fost fata și mai știu că ar fi chemat-o Rebeca.
Cât timp am avut-o în mine, i-am vorbit atât de mult.
În fiecare an, în luna Ianuarie, mă gândesc la copilă și retrăiesc acel avort care mi-a sfâșiat sufletul.
Nu m-am iertat niciodată, deși mă rog neîncetat pentru sufletul ei.
M-am spovedit de atât de multe ori, dar nici un preot nu a reușit să îmi aline sentimentul de vinovăție.
Într-o zi, am să le povestesc copiilor de sora îngeraș și mai ales cu Maria voi vorbi despre ce înseamnă un avort.
Poză preluată internet
Un făt de 7 săptămâni are 0,3 – 0,7 cm în lungime și începe sa i se dezvolte creierul.
Deși mai puțin vizibile, nările și ochii încep să se contureze și apar pleoapele și cristalinul. Tot acum se formează și gura și limba bebelușului și încep să crească brațele și piciorușele și să arate asemănător cu niște lopețele, iar inima pompează sânge de 130-160 de ori în fiecare minut
Și are viață! Suflet de la Dumneze.
Bebelușii ne aud glasul și îl recunosc.
Bebelușii preiau din burtă toate emoțiile noastre. Deci nu sunt doar un sac de celule și cercetătorii au demonstrat că bebelușii suferă enorm când sunt în procesul de avort.
Știu ce înseamnă un avort. Știu că este o traumă. Știu că este o rană imensă pe care mamele o resimt toată viața.
Pentru că și eu am făcut unul!
Corpul tău, decizia ta, ar trebui să însemne protejarea corpului și nu maltratarea lui.
Nu, avortul nu este un dinte stricat și nici o operație oarecare. Avortul înseamnă o traumă pentru femeie și pierderea unei vieți nevinovate.
Nu militez pentru avortul cu andreau de croșetat, pentru că în cazurile medicale sau situațiile speciale ar trebui să se poată întâmpla oricând și oriunde în lume.
Militez însă pentru sex protejat și educația sexuală făcuta la vârsta potrivită.
Educație sexuală NU înseamnă noua ideologie cu identitatea de gen sau schimbarea de sex sau pedofilia sau pozițiile sexuale.
Educația sexuală este despre CUM previi o sarcină și mai ales cum ne pregătim copiii pentru sex la vârsta potrivită, fizic și mai ales emoțional. Pe acest lucru ar trebui pus accentul! Acasă, în media și în școli.
De patru luni curg poveștile voastre, unele cu final fericit, altele cu remușcări și răni adânci, iar altele fără regrete.
Le-am strâns pe toate și cu acordul vostru, le voi publica în seria ‘Avortul este o traumă’, așa cum vi le doriți, unele sub anonimat, altele cu numele vostru și datele voastre. Cine dorește să își împărtășească povestea cu alte mame, le aștept să îmi scrie pe [email protected]
Poveștile voastre pot inspira alte mame, pot vindeca suflete, pot fi pură terapie.
Mi-aș dori este să le citim, fără judecată și să ajutăm mama, indiferent de decizia ei, să se vindece.
Viața e cum e. (Pentru această serie voi scoate mottoul obișnuit al blogului).
