Acum cativa ani, ma uitam la o emisiune tv unde o mama designer venise in emisiune cu fiica sa. Mama povestea plina de mandrie cum fiica ei si-a ales singura ‘tinutele!’ (Nu hainele) inca de la varsta de 2 ani (acum fetita avea 11 ani si de cativa ani ii placea doar negru. Coincidenta si mamei).
Nu aveam copii pe atunci, dar tin minte ca m-a socat un pic afirmatia acesteia. Mi-am zis sa nu spun nimic pentru ca nu sunt in masura, deoarece nu stiu cum e viata cu copii.
In schimb incercam sa imi amintesc cand am inceput sa imi aleg hainele singura.
Mi-am adus aminte ca pe la 7 ani preferam pantalonii si imi displacea total sa port funde in par, bentite (de care scapam repede, chiar si la scoala) sau rochii. Am fost baietoasa pana pe la 14 ani si nu intelegeam de ce nu pot purta pantaloni tot timpul anului. Mama mea a fost o femeie eleganta, care purta taioare pana la genunchi, cambrate si preferatul meu era unul roz pal, in care o vedeam ca pe o zana. Desi o admiram, nu imi doream sa le port si eu.
De ales hainele singura, am inceput pe la 12 ani, pana atunci am fost fericita sa nu am grija asta.
Maria nu a dat semne ca vrea sa isi aleaga singura hainele pana acum, cu mici exceptii.
Singurul lucru pe care il intreb de un an (si pe ea si pe Alexandru) este daca vrea pantaloni sau rochie. In cele mai multe cazuri, in ultima perioada, prefera rochiile.
Nu poarta nimic in par, doar ocazional, desi are o colectie impresionanta de bentite, turbane si funde (toate primite).
Luni am fost uimita sa vad ca inainte de gradinita si-a asortat singura gentuta pe care o are (de 2 ani) la bentita. A fost doar luni.
Cand e normal ca copiii sa isi aleaga singuri hainele?
As spune cand simt ei, dar fara sa fie indrumati de parinti in aceasta directie.
Copiii ar trebui indrumati in directii care sa ii dezvolte, nu spre lucruri superficiale. Este strict parerea mea. Stiu cativa oameni care vor arunca cu rosii in mine, dar pentru mine, hainele au menirea de a ne imbraca, nu de a le discuta.
Vad suficiente exemple in jurul meu, in care copiii pun mult accent pe haine, imagine si mai ales pe aspect.
Acestia isi judeca colegii sau copiii din parc in functie de ce poarta. Au voie sa intre in gasca lor cei asemenea lor si restul sunt dati la o parte. Daca la 5 ani gandesc astfel, cum vor reactiona mai tarziu?
Direct sau indirect, o astfel de gandire, este copiata si inspirata de la parinti.
Daca parintele ii atrage atentia sa nu murdareasca pantofii de sute de lei sau daca nu le-ar sublinia firma de la care sunt imbracati, va asigur ca celor mici nu le-ar pasa.
Cand eram mica mama ii luase o camasa noua fratelui mijlociu. Era alba si impecabila. In joaca noastra de-a mama si tata, i-am cerut lui Radu camasa sa i-o spal. Si am spalat-o. In prima baltoaca gasita. Nu e nevoie sa va spun in ce hal arata si cum a fost buna de gunoi. Niciodata nu ne-a certat mama pentru ca era o camasa noua sau pentru ca a costat cine stie cat, in schimb ne-a invatat sa avem grija de haine si sa le spalam in ligheanul din casa, chiar si in joaca.
Si eu la randul meu ii invat pe copii respectul pentru haine, nu pentru branduri.
Au deopotriva haine de firma (cele mai multe primite) si haine considerate ieftine.
Toate stau impreuna, curate, pe umeras, una langa alta (ce sa vezi, alea mai scumpe nu se simt jignite ca stau cu cele ieftine) si cand Maria isi alege o haina o face in functie de culoare, neavand habar care e mai scumpa.
‘Te rog sa ai grija de adidasii mei. Sunt originali.’
Am crezut ca nu aud bine, cand mi-a spus asta o pustoaica de 6 ani.
Maria habar nu are ca exista adidasi originali. Stie in schimb ca are bleu, roz si albi. Ca unii sunt cu sireturi si altii se incalta usor.
Da, aleg haine de calitate pentru copii si pentru noi, dar calitatea nu inseamna neaparat sute de euro sau branduri mari.
Imi invat copiii sa se ataseze de locuri si oameni, nu de haine si lucruri materiale.
Fericirea nu vine din hainele pe care le purtam, ci din ce avem in suflet.
Copiii vostri isi aleg singuri hainele?
Multa grija si iubire!
