De cand l-am nascut, iubirea s-a mai inaltat cu o treapta.
Invitatia Anei de a cumpani cele mai dificile epidoade ale lumii de mama m-a pus in dificultate mai mult decat as fi crezut. Mi-a imobilizat involuntar sufletul si mintea pentru a face loc realitatii si m-a obligat sa ma scufund adanc in ea. Cred ca pana acum am ignorat sau, pur si simplu, mi-am blocat amintirile urate si nu le-am discutat amanuntit cu nimeni. De rusine. De rusine ca au fost momente in care nu ma simteam o femeie puternica si pregatita pentru noul rol. Atunci, mi-a fost rau fizic si psihic.
Nasterea pentru mine a fost un chin. Am nascut natural, la termen, un mandru baietel, Luc, dar cu mare dificultate si cu doua moase. Mama mica, bebe mare, cliseul clasic. Iar sfatul “ai sa uiti rapid” – pe care l-am primit adesea, de mine nu s-a lipit nici cu rugaciuni. Ori de cate ori rememorez momentul, simt un fior ce cade ca fulgerul din piept pana la calcai si imi spun ca, la al doilea, o sa iau clar cezariana in brate. Sunt convinsa ca durerile ce au urmat nasterii nu mi-au fost pregatite numai mie, ca n-oi fi eu mai cu mot. Dar asta nu ma incalzeste catusi de putin. In sezut nu puteam sta, asa ca am alaptat adesea din picioare. Atasarea a fost mult timp incorecta si, cand il puneam la san, numai “magie” nu simteam. Strangeam din dinti de durere si imi tineam respiratia pana ma obisnuiam. Canalele de lapte mi s-au infundat de am ajuns la “Urgente” cu febra, parul a inceput sa imi pice de am crezut ca raman cheala, iar memoria ma lasa balta (eram de-a dreptul nauca!) de am crezut ca am un inceput de Alzheimer. Lucruri obisnuite, inteleg acum.
Coaja era crapata, da, dar miezul era praf. Discomfortul fizic nici macar nu se ridicase la umarul celui psihic. In primele saptamani, aveam episoade (scurte, ce-i drept!) in care plangeam haotic de frica de responsabilitate si ma ascundeam sa nu ma vada sotul sau mama. Ma apuca panica și parca ramaneam fara aer cand realizam cat de mult mi s-a schimbat universul. Cand socoteam cate nopti va trebui sa ma ridic din pat si sa il alaptez, cand ma gandeam ca ceaiurile mele la Infinitea vor trebui sa mai astepte, aproape ca vedeam stele verzi.
Citisem ca legatura dintre mama si copil trece de granita concretului si ca energia celei dintai se poate transmite celui din urma. Asa ca, pentru a-mi goli mintea si a-l feri de orice emotie negativa, am inceput sa numar de cate ori suge cand “servea masa”. Efectiv ii numaram gurile de lapte si ma linisteam. Unu, doi, trei, patru si asa mai departe. La inceput, in primele zile, imi amintesc ca lua vreo 100-150 de gurite la o masa, ca mai apoi sa ajunga si la peste 1.000 de guri, la puseele de crestere. O ora si jumatate numaram incontinuu.
Ati zice ca eram clar in pragul disperarii si ca o luasem razna. Ati presupune, poate, ca acele cateva saptamani de inceput au fost grele si ca, odata cu obisnuinta, timpul a redevenit prietenos. Asa este. Eu mi-am accepat treptat raspunderea de mama, suferintele fizica si morala disparusera sau ma invatasem cu ele, iar viata parea frumoasa din nou. In sfarsit, ma bucuram de noi. Dar in momentul in care copilul meu, el, a luat contact cu durerea – de colici, de dinti, de constipatie – ei, bine, atunci m-am dezintegrat.
Atunci mi-a fost mai greu ca oricand si am crezut ca eu nu sunt pregatita sa fiu mama. Mi se parea crunt (si acum mi se pare!) sa il vad cum se chinuie si sa nu pot sa il ajut. O gamalie mica, mica, sa se zvarcoleasca de durere si sa planga pana se invineteste. Iar tu, cel mai bun prieten al sau si omul in care si-a pus toata speranta, sa fii neputincios. Va spun, imi venea sa intru in pamant si sa nu mai ies. Nu puteam decat sa il tin brate si sa plang si eu cu el. Voiam sa ma doara pe mine si numai pe mine si preferam sa mai nasc o data decat sa il vad asa. Evident, am incercat toate remediile si se linistea in final. Iar norocul nostru, si al lui, si al meu, a fost ca am avut parte de putine astfel de momente pana acum, la zece luni: patru de colici, patru de dinti si trei de constipatie. Putine, dar le tin BINE minte.
In sfarsit, intre timp am invatat sa imi mai controlez emotiile, sa nu le mai las sa circule in voie. Si mi-am dat seama ca sintagma “cel mai greu moment ca mama” va aparea ori de cate ori ii va fi greu copilului meu. Niciodata nu am crezut ca iubirea poate capatata asemenea imensitati. Niciodata, pe cuvant! Iar cine ma cunosate, stie ca sunt o romantica fara leac. As putea scrie un roman de dragoste despre mine si sotul meu, cu care sunt de peste 12 ani si cu care am crescut din clasa a treia. As fi jurat ca dragostea noastra e cea mai inalta. Dar uite ca nu-i. De cand l-am nascut pe Luc, iubirea amandurora s-a mai inaltat cu o treapta catre el. Si da, nu pot sa uit momentele grele prin care am trecut. Mintea nu ma lasa. Dar as mai trece de o mie de ori prin ele, cu toata osteneala, daca stiu ca la capat imi gasesc copilul fara prea multi dinti, cu ochii verzi si genele lungi. Daca imi gasesc fericirea.
Iar singurul sfat pe care imi permit sa il dau mamelor sau parintilor este sa aiba rabdare. Mai devreme sau mai tarziu, toti o vor gasi pe a lor.
Va invit sa o cunoasteti pe Alexandra si sa ii cititi povestile pe Bebelonia.
