‘Lasă-l să plângă un pic că face plămâni puternici. Așa învață să se autolinisteasca. Dă-i timp și vei vedea că se va obișnui că nu mergi la el și se va opri’. Ooo și câte mame ascultă acest sfat îngrozitor. Dacă am ști anumite lucruri…
Nu mi-am lăsat copiii să plângă niciodată singuri. Dacă aveau nevoie să plângă o puteau face foarte bine fix în brațele mele! Măcar să plângă mângâiati, pupați și iubiți. Dar un copil nu plânge niciodată fără motiv. Când e bebeluș plânge când nu are satisfăcută o nevoie: de foame, sete, schimbat, oboseala, colici, dureri de dinți etc. Când mai crește un pic, la toate astea se adaugă frustrări, stres (da, chiar și copiii mici au stresul lor) sau neputințe.
Știați că?
Creierul copilului se modifică atunci când plânge singur și neconsolat.
În cadrul conferinței ‘Atașamentul Părinte-Copil, baza relațiilor sănătoase’ am ascultat-o pe extraordinara doamnă doctor Profesor Universitar Ana Munteanu povestind despre plânsul bebelușilor: ‘Ne naștem biologic programați să ne atașăm de cine ne îngrijește, de cel pe care îl simțim puternic și capabil și mai ales ales de cel care este dispus să ne protejeze. La bebeluși asta înseamnă să fie luați în brațe ori de câte ori scâncesc. Ori de câte ori!’
Ce este atașamentul sănătos sau securizat așa cum îi spun specialiștii? Înseamnă capacitatea de a avea încredere în cei din jur, de a te simți o persoană demnă de încredere și iubit necondiționat, dar mai ales de a te simți în siguranță.
Când un bebeluș este lăsat de mamă să plângă singur acesta va învăța CĂ NU ARE NICI O VALOARE și pe parcurs va înțelege că NU are pe cine se baza (așa că va înceta să plângă atunci când va avea nevoie de ajutor). Dacă mama mai este și nervoasă că acesta plânge și îl mai și scutură acesta va învăța nu doar că nu are cui cere ajutor dar îi va fi frică să ceară ajutor de teama reacțiilor negative. Un astfel de copil va ajunge la maturitate să spună că el este construit genetic să nu ceară nimănui ajutor și se va baza doar pe el (câți dintre voi spun asta?)
În primii 3 ani părinții construiesc atașamentul copilului, iar acesta îi va contura destinul.
Dacă suntem securizati emoțional atunci vom avea o sănătate mintală bună și vom fi ocoliți de depresii, gânduri negre sau tulburări psihice.
Un copil securizat va fi un adult fericit, cu o stimă de sine crescută, optimist chiar și când va trece prin greutăți.
Cum știți că faceți o treabă bună cu copilul vostru?
1. Când vă întoarceți acasă după 15 minute sau 5 ore și copilul vă sare în brațe și se lipește de voi
2. Atunci când are o problemă sau o reușită sunteți primul la care apelează
3. Când începe grădinița și îi ia ceva timp să se acomodeze, este supărat când îl lăsați și vă roagă să nu o faceți
4. Un copil care este curios și gata să exploreze ce este în jurul lui înseamnă că a primit aripi cu care să cucerească lumea.
Alexandru în brațe la tati
Părintele este ‘baza’ de la care copiii pleacă să cunoască viața și la care revine atunci când are nevoie să se simtă în siguranță.
Aveți de lucru dacă:
1. pleacă cu persoane străine oriunde sau socializează cu persoane străine ușor
2. l-ai lăsat ‘fara probleme’ din primele zile la grădiniță (nu vă duce lipsa, au un atașament evitant).
3. ‘Unde-l pun acolo stă’ – nu are încredere să cerceteze ce este în jurul lui de frică să nu vă supere.
În brațele părinților sunt fericiți
Vestea bună?
Pentru a-i asigura acest atașament securizant copilului este nevoie să îi oferim minimum de 30% din timpul nostru (zilnic) doar lui în timp de calitate, în care îl ascultăm, îl învățăm, îl educăm dar ne și jucăm mult împreună. Este sănătos, spunea doamna doctor, să îl refuzăm atunci când nu mai putem sau avem treabă dar să o facem într-un mod blând. Copilul are nevoie și de timp în care să exploreze singur.
Nu este deloc bine să țipăm la el cu ‘lasă-mă în pace, am treabă’ sau să îl trimitem în camera lui pentru că noi suntem ocupați sau ne ‘încurcă’.
Copilul învăța care este rolul lui în viață și ce valorează în funcție de atașamentul cu care a crescut. Copiii ai căror părinți nu ‘i-au văzut’ (copiii invizibili) atunci când aveau nevoie de asta, vor deveni adulți ‘care se vor descurca singuri’, mulți cu cariere de succes dar nefericiți.
Este incredibil cum de îmbrățișarea mamei depinde viața noastră ca adulți!
Să nu uităm că suntem foarte creativi, buni și inteligenți atunci când suntem fericiți dar răi și ranchiunosi atunci când suntem nefericiți.
Destinul copiilor este conturat de părinți. Voi ce fel de adulți vreți să devină copiii voștri? I-ati lăsat să facă plămâni?
Multă grijă și iubire!
