Nu stiu cum sunt alti copii dar ai mei stau cel mai bine pe mine. Si cand spun ca ‘stau’ ma refer ca se aseaza pe mine ca pe pat sau ca pe fotoliu. Din cand in cand si pe ta-su.
Eu sunt perna lor de somn pe care adorm cel mai bine, chiar daca eu stau in cea mai proasta pozitie posibila si a doua zi am dureri de coloana.
Sunt trambulina pe care sar cand au chef, nu conteaza ca pe mine ma doare. ‘Tu esti mama, pe tine nu te doare nimic’, mi-a zis Maria intr-o zi cand ii explicam ca am si eu organe sub piele si ca daca sare pe ele, ma dor. Alexandru vine cu avant sa mi se arunce in brate de obicei. O data mi-a dat doi genunchi in burta de am zis ca lesin. El de fapt privindu-ma surazand si spunandu-mi ‘Iarta-ma, mami. Nu am stiut cata viteza sa imi iau sa vin mai repede la tine’.
Si tot eu sunt SAC DE BOX!
Pentru toate zilele lor proaste, cand se trezesc cu fata la cearceaf si nimic nu le intra in voie.
Pentru toate frusrarile acumulate de-a lungul zilei si pe care le rasfrang cu toata intensitatea de care sunt capabili.
Pentru toate durerile de cap, dinti, picioare, rani sau suparari sufletesti, pe care doar eu le stiu face cel mai bine.
Pentru copiii mei nu sunt doar Universul (pentru ca acesta e deja mic) sunt tot ce au nevoie si vor langa ei. Inca.
Nu imi place sa fiu nimic din toate astea, dar ii iubesc pe ei si pentru ei POT orice. Chiar si in zilele in care plang (ca aseara), chiar si in zilele in care vreau sa fug (ca in ultima perioada), chiar si in zilele in care este atat de greu incat nu ma simt o mama prea buna dar ma stradui.
Prin vene nu mai curge de mult sange intr-o mama, ci doar o iubire imensa si nemarginita pentru copiii sai. Cea mai pura si cea mai frumoasa.
Pentru zilele cand nu mai pot…
Multa grija si iubire!
