Perfect…imperfect.. se folosesc atat de des aceste cuvinte cand vine vorba de parinti in ultima perioada incat deja am impresia ca e musai sa pui langa cuvantul parinte unul dintre cele doua (de preferat imperfectul).
Se pune asa o mare presiune ca trebuie sa fii parintele perfect, culmea tot de alti parinti. Nu vezi nici un om care nu are copiii sa te intrebe cat de perfect sau imperfect esti ca parinte. Doar alti parinti pun fac aceasta comparatie, ei cei care ar trebui sa aiba intelegerea greutatii de a fi parinte. Ne dam in cap unii altora cu cat de perfecti sau imperfecti putem fi.
Imi pare rau ca traim prin comparatii, ca trebuie sa moara si capra vecinului ca sa ne simtim bine, ca suntem aproape unui om doar cand ii e greu (si il punem la pamant cand vedem ca a reusit ce si-a propus), imi pare rau ca aruncam cu rautati gratuite fara sa ne intrebam ce a fost in spatele unei decizii pe care celalalt a luat-o, imi pare rau ca e mai usor sa jignim decat sa argumetam frumos, imi pare rau ca scoatem in evidenta greselile celui de langa noi dar uitam de propriile greseli, imi pare rau ca dam sfaturi ca adevaruri supreme fara sa dam sansa cuiva de a face altfel lucrurile, imi pare rau ca nu suntem flexibili cu copiii nostri, cu cei de langa noi si mai ales cu noi, imi pare rau ca nu stim sa spunem ‘imi pare rau’.
As scoate din dictionar aceste 2 cuvinte, poate asa nu ar mai exista aceasta alergatura de a fi parintele perfect de imperfect sau imperfect de perfect?
Ce-ar fi sa fim parinti prezenti? Parinti jucausi? Parinti rabdatori? Parinti iubitori? Parinti intelegatori? Si lista poate continua, nu?
Nu mai puneti presiune pe voi citind articole de genul ‘cum sa fii parintele perfect/imperfect)!
Fiti cat mai buni si mai frumosi pentru copilul vostru. Este suficient! Copilul nu are nevoie de parinti dupa normele societatii, ci are nevoie de parinti cat mai aproape de sufletul lor. Atat!
Multa grija si iubire!
