‘Alaptez, nu alaptez!
Imi e greu, imi e usor.
Toata lumea are lapte.
E un moment magic.
Nu a curs nici o picatura.’
Anul trecut imi scria Elena, o mamica disperata despre cat de greu i-a fost cu alaptarea celui mic si cum ajunsese sa isi urasca copilul pentru asta. Nu, nu il ura dar ura atat de mult momentul ‘magic’ despre care auzise incat trimitea sentimente negative catre bebelus. Dupa ce ca avea un milion de remuscari pentru tot ce simtea, primea comentarii acide pe grupurile unde posta ca ar vrea sa renunte, grupuri asa zise de suport.
Mi-a scris in disperare ca poate mai sunt si alte mame care simt ca ea si citindu-i povestea ei, nu se vor simti cum a facut-o ea atat de mult timp si ca vor lua o decizie buna si pentru ele, nu doar pentru bebelusi.
Din pacate, mamica respectiva a citit si comentariile celor care au scris atunci la postare. Au mahnit-o si au durut-o enorm judecatile atator femei care si-au dat cu pararea despre viata ei si de cat de ‘usor’ a renuntat si mai ales despre cum a putut sa spuna ca si-a ‘urat copilul’ pentru asta.
Multe mame au povestit cat de minunat si magic a fost acest moment pentru ele, fara sa se gandeasca ca fiecare cuvant al lor, bine intentionat de altfel, a pus multa sare pe rana deschisa a mamei, care a plans nopti la rand.
De cate ori citesc orice articol pro sau contra despre acest subiect ma doare sufletul si vai, cat inteleg mamele care sufera ca nu au putut alapta sau au renuntat inainte sa fie pregatite psihic la acest lucru.
La mine au trecut 4 luni si 3 zile de cand nu il mai alaptez pe Achim.
Aveti idee de cate ori l-am pus la sanii mei secati, poate, poate se va mai intampla?
Aveti idee de cate ori am plans noptile cu durere ca nu mai pot face asta?
Stie cineva cum imi intorc privirea trista cand vad un bebelus alaptat si cum zambesc mamei, inghitindu-mi lacrimile?
Regret ca nu am stiut ultima oara ca e ultima oara.
Acum, ma uit doar la poze si plang lacrimi amare. Ooo, cate nopti am visat ca inca il alaptez. Stiu ca multe stiti ce chin este.
Nu credeam vreodata ca voi simti asta, dar abia trecand prin asta cu Achim, am ajuns sa regret ca nu i-am alaptat si pe Maria si Alexandru. Pana acum, eram impacata cu viata lor de bebelusi. Abia acum am inceput sa ma intreb cum ar fi aratat Maria la sanul meu.
Pentru nici o mama nu este simpla alegerea si fiecare alege cum poate. Si in multe cazuri nici macar nu este alagerea mamei.
Daca voi ati alaptat, in loc sa aratati cu degetul o mama care nu a facut-o, intrebati-va mai bine cum se simte si ce rani ascunde, cate nopti a plans si cate o va mai face.
Fericite sunt cele care ati alaptat fara probleme! Minunate sunteti cele care nu ati putut, din orice motiv!
Fiti mai blande! Fiti mai bune!
Fiti asa cum vreti sa va invatati copiii sa fie!
‘Sa mananc pentru doi este important.’ ‘Ce conteaza kilogramele acumulate daca bebe e sanatos? Lasa ca slabesc dupa.
De la cate mamici nu am auzit asta atunci cand erau insarcinate.
Nu mi-am facut un scop la nici una dintre sarcini sa iau un numar anumit de kilograme in sarcina si nici nu m-am oprit din a manca orice la orice ora de fiecare data cand mi-a fost foame. Ca sa intelegeti: eu nu am cantar in casa. Nu am avut niciodata si singurele masuratori le aveam la medicul de familie sau la controlul obstetricianului.
Dar, am tinut cont de aceleasi reguli pe care le am ca stil de viata: am mancat mai sanatos, exceptiile au fost exceptii, am baut multa apa, am mancat putin si des iar gustarile au continut multe fructe si legume crude. Mai multe despre ‘dieta’ din sarcina am scris AICI.
Multa lume spune ca e gena. Gena la oricine trebuie ajutata mai ales dupa 30 de ani.
Prima oara am ramas insarcinata la 31de ani. Aveam 53 de kilograme si in primele 3 luni am slabit aproape 4 kilograme din cauza greturilor. Cand m-am dus sa nasc aveam 61 de kilograme.
La a doua sarcina aveam 33 de ani si am plecat de la 52 de kilograme si am nascut cu 59 de kilograme.
La a treia sarcina aveam 35 de ani si am plecat de la 52 de kilograme si am ajuns tot la 59 de kilograme la sarcina.
Cele mai multe mamici se bazeaza pe alaptat sa slabeasca sau sa scape de burtica. Recunosc, ca nu m-am bazat pe asta. Uitandu-ma in jurul meu si vazand mamici care alaptau exclusiv fara sa de-a jos un gram desi trecuse un an de cand nascusera.
Exista studii care spun ca numarul de kilograme in sarcina are legatura si cu depresia postpartum. Studiul il gasiti AICI. A manca pentru doi este un mit demonstrat de multa vreme. Adevarul este ca acumularea de prea multe kilograme in sarcina poate afecta negativ atat mama (poate duce a complicatii in timpul cezarienei) cat si bebelusul (risc crescut de rezistenta la insulina, afectandu-o tensiunea arteriala in copilarie). La nivel global 75% dintre mame nu cresc in greutate sanatos. Mai multe despre cate kilograme este normal sa luati in sarcina dar si cum afecteaza bebelusul puteti citi AICI.
Fix o luna de la nastere
Daca e ceva ce nu imi doream era sa raman cu burtica de dupa nastere. Cunosc mamici slabe cu burtica ramasa, astfel ca m-am documentat bine despre toate produsele de pe piata.
Exista diferite modele postapartum: bustiere, centuri, chiloti.
Nu am ales un produs cu balene fiind foarte inconfortabil. Nu am ales nici un produs cu capse, multe dintre ele fiind pozitionate fix pe operatie si sunt incomode.
Eu am ales un produs elastic, reglabil si cu sistem de prindere velcro (cu arici), fiind foarte usor de folosit. L-am folosit din ziua externarii, 12 ore pe zi (am alternat cand ziua cand noaptea) timp de 4 saptamani. L-am folosit la toate cele 3 nasteri cu acelasi rezultat. Produsul il gasiti aici sau pe orice alte siteuri cu produse similare.
Sa purtati sau nu?
Motivul principal pentru care am ales sa port un produs postpartum este sa ma ajute la strangerea uterului. La 7 zile cand medicul mi-a scos firele mi-a confirmat ca uterul meu era complet retras, desi eu purtam acest chilot de doar 3 zile.
Si medicii recomanda purtarea de produse postpartum pentru prevenirea eventratiilor (defect de cicatrizare la nivelul structurilor musculare si aponevrotice).
Raspunsul ideal si pe varianta scurta este: cand vrea fiecare.
Pentru mine ideal a fost fix cand au venit pentru ca asta imi era si dorinta.
Nu mi-am dorit niciodata sa fac copii inainte de 30 de ani. ‘Egoista’ din fire mi-am dorit sa traiesc ce am de trait, sa experimentez, sa calatoresc, sa ma descopar pe mine cu mult inainte sa vina copiii.
Am vrut sa fiu un ‘pachet complet’ de trairi si emotii pentru a le fi ‘mama perfecta din mintea mea’.
La 20 de ani in afara de tineretea mea, altceva nu as fi avut ce sa le ofer. Nu eram nici rabdatoare, nici calma si probabil as fi facut multe greseli cu ei.
La 30 de ani am fost suficient de coapta in toate cele ale vietii cat sa fiu mama pe care mi-o imaginam ca voi fi.
La 30 de ani nu am simtit niciodata ca sacrific vreo dorinta neimplinita sau vreun gand de libertate, caci le-am trait pe toate.
Am avut timp sa traiesc suficient cu mine singura cat sa fiu pregatita de orice pentru puii mei.
A te cunoaste, iubi, accepta si ierta sunt lucruri esentiale in viata oricarui om pentru a fi echilibrat si pentru a educa oameni echilibrati.
Ori la 20 de ani mai aveam sa descopar multe la mine. Nu as schimba experienta pe care le-o ofer cu tineretea frageda pe care o aveam.
Toti suntem diferiti si avem nevoi si dorinte diferite si tocmai de aceea daca dorinta este de a fi parinte tanar si a creste alaturi de copilul tau, atunci nu exista o alta varianta mai buna pentru tine.
Cunosc multe mame care tot ce si-au dorit a fost sa aiba cat mai repede o familie si sunt absolut minunate in aceasta privinta.
NU va comparati e singurul sfat pe care vi-l pot da. Experientele de viata ale fiecaruia sunt unice!
Luati in schimb decizii asumate!
Un copil nu il facem ca pe un moft.
Un copil inseamna responsabilitate, iubire neconditionata si rabdare nemasurata.
Pe cat este de frumos sa cresti un copil pe atat de greu.
Puneti in balanta aspiratiile personale si dorinta de a avea un copil. Vedeti pe termen lung ca va doriti mai mult si abia atunci luati o decizie. Nu inseamna ca alegeti intre cele doua, ci ca alegeti ordinea in care vin.
Intrebati-va ce aveti sa le oferiti din voi (emotional vorbind si nu material).
Ce le voi spune copiilor mei?
Ca depinde de dorintele lor! Ca nu exista un moment mai bun decat momentul pe care si-l stabilesc singuri.
Sa se gandeasca la ce vor sa traiasca inainte de a avea copii. Sa nu aiba regrete si sa nu se simta ‘sacrificati’ asa cum exista cazuri vazute si auzite.
Sa isi traiasca viata in functie de dorintele lor, nu in functie de varsta, societate sau anturaj.
Era joi noaptea, ora 02.00. Ma duceam la baie pentru a saptea oara la obisnuitul pipi de gravida. Dorm in tricou de ceva vreme, caci imi e cald tot timpul. (A fost cea mai buna iarna pentru sotul meu cand nu a simtit ca e la tropice in casa.) M-am intors in pat si mi-am gasit pozitia de somn cand am simtit un fior de frig. M-am invelelit cu plapuma si m-am intrebat uimita de unde venea? Iarna aceasta nu simtisem frigul. Nu termin bine gandul ca incepe…
Brusc si fara avertisment am inceput sa tremur atat de tare ca tremura si patul cu mine. Imi spun ca nu e de bine si strig la Alex, scurt, de doua ori.
Sotul meu nu a facut armata desi as putea sa jur ca in perioadele de criza e cel putin general.
In doua secunde a fost langa mine si m-a intrebat ce am. Printre dinti, caci deja aveam gura inclestata i-am spus ‘Frig’.
A pus mana pe mine si a simtit si el ‘cutremurul’ care ma luase. A iesit repede din camera si a revenit cu 2 paturi groase, halatul meu de baie si o pereche de soseste de lana. M-a imbracat cu ele, m-a acoperit peste plauma cu paturile si m-a tinut si el strans in brate.
40 de minute de frisoane!
Eu continuam sa tremur ca varga. Imi era atat de frig ca aveam impresia ca sunt in mijlocul zapezii, goala. Aveam tot corpul paralizat iar gura tot inclestata imi era. Ma rugam in gand sa se termine caci nu stiam cum e bebe, ce simte si cum il poate afecta.
Tot episodul a durat 40 de minute pana cand am reusit sa nu mai tremur deloc.
O vesnicie pentru mine!
Cand m-am linistit Alex mi-a adus paracetamol si no spa si mi-a luat temperatura. Aveam 39 de grade. A mai trecut o ora pana cand am reusit sa ma incalzesc si sa reusesc sa mai dau jos din toate cele de pe mine.
Pe la 5 dimineata am fost cat de cat bine sa pot adormi.
M-am trezit la 8 si un pic cu mama langa mine. Mama care apoi toata ziua m-a hranit in pat, mi-a schimbat tricourile ude, mi-a dat sa beau apa si a avut grija sa iau medicamentele.
Tot dimineata a venit si medicul meu de familie sa ma consulte. M-a suspectat de gripa si mi-a recomandat sa fac testul cat mai rapid. Rapid l-as fi facut dar eu abia puteam ajunge la baie. Toata ziua si noaptea urmatoare doar am dormit. Cu mici pauze de masa. In rest somn. Nu imi puteam tine capul ridicat si nici ochii deschisi. Am vorbit si cu medicul care imi urmareste sarcina si mi-a spus sa vin la spital doar daca depaseam temperatura de 39. Am mai avut cateva episoade de febra dar cu 38 si fara frisoane.
Bebe misca normal, conform ‘programului’ sau.
Sambata dimineata m-am trezit mai bine, fara stari de moliciune si fara febra. Inca ma doare in gat si iau sirop de tuse, dar macar stim ca nu-i gripa, decat o viroza puternica. Si ieri si azi am dormit mult. Somnul e cel mai bun medicament.
De cand ma stiu nu tin minte sa fi avut episoade de frisoane ca acum. M-a speriat teribil episodul, mai ales ca sunt insarcinata. Altfel, probabil nu as fi fost asa de panicata.
Alex este ajutorul meu de baza. In toate episoadele de febra, eruptii dentare sau otite, Alex a fost mereu ‘gata de actiune’. Nu stiu cum face dar la orice moment critic, din somn trezit, stie perfect ce are de facut cu noi toti. Ma bucur ca de data aceasta a fost si mama cu noi pentru a avea grija de mine.
A trecut si pana nasc sper sa nu mai trecem prin nimic. Hai inca un pic!
PS: sa nu credeti ca arat bolnava ca in poza din cover. Este o poza mai veche. Acum nu sunt de pozat 😉
