Iubesc momentele noastre si mai ales cele din ultimele 2 saptamani de cand el a crescut si a devenit tot mai activ langa mine.
Il ador cum ma priveste si mai ales bucuria pe care o are cand suntem impreuna. Parca nu vreau sa mai creasca sau timpul sa treaca mai greu pentru ca stiu ca sunt momente care trec prea repede. Nu stiu cand a facut 3 luni dar m-a facut asa fericita.’
Asta scriam despre alaptarea frumoasa pe care o aveam acum ceva vreme.
Eram entuziasmata si fericita sa traiesc lucruri pe care nu credeam ca le voi trai vreodata. Plecasem la drum relaxata si cu sperante ca voi alapta mult, speram sa trec de cel putin primul an.
Totusi, luam in calcul orice varianta si am tinut cu dintii sa ajung macar la 6 luni.
Cand spun cu dintii ma refer chiar la asta.
Nu stiu exact ce s-a schimbat dar acum cateva saptamani, Achim a inceput sa pape doar semi-adormit: san sau biberon.
Pur si simplu treaz refuza orice varianta.
De atunci am si iesit rar din zona noastra pentru ca trebuia sa fiu acasa, in semiintuneric, cu zgomot alb si pregatita de chin.
La botez am facut 4 drumuri dus intors cu el acasa. M-am felicitat pentru ca am ales o locatie aproape, altfel nu stiu ce faceam.
Alaptatul se petrecea mai tot timpul doar in brate leganat si pus la san. In picioare, leganam un gras de 7 kg, apoi 8 kg, pentru ca acum sa ajunga la 9 kg.
Dupa fiecare astfel de alaptare plangeam de dureri de maini si spate. Am avut multe momente cand el urla la san si eu plangeam uitandu-ma la el. Imi repetam intr-una: E doar o faza si o sa treaca si iar o sa fie bine.
Dupa ultimele doua saptamani, am inceput sa imi repet doar: Hai inca un pic, macar pana la 6 luni.
Noaptea papa adormit la san, desi nici acolo nu mai era vreo placere. Tot chin, tot zbatut, tot plans..
De cateva zile au disparut cu tot cu leganatul meu mesele de zi. Suzeta nu a acceptat nicodata si dupa primele saptamani nici nu am mai incercat sa ii dau. Eram pregatita sa ma suzeteze pe mine, dar de unde.. am dormit cu el langa mine, la piept din a doua luna. Speram sa ajute. Nu stiu daca mai avea ce suge, caci nu imi mai simteam sanul plin de viata de mult.
Inca il pun la san si ma uit la el si ii spun ca e doar a lui, cand vrea doar sa il primeasca.
El imi zambeste, se uita frumos in ochii mei si apoi il impinge.
Am o tristete pe care doar mamele care au alaptat o stiu. Eu nu o cunosteam pana acum. La Alexandru a fost un episod mult prea scurt.
Ma uit cu jind la mamele din jur cand vad cum alapteaza si am un gust amar.
Sunt fericita ca am facut-o chiar si pana acum.
Daca am un sfat?
Nu am. In continuare cred ca alaptarea este o decizie personala. Fiecare mama stie cat ii este de usor sau de greu sa o faca. As fi fost mega fericita sa ii fi alaptat si pe ceilalti doi macar atat. As fi fost in extaz sa il mai alaptez pe Achim, macar un pic.
Ca va pot spune este doar sa NU ii lasati pe cei din jur sa va blameze sau sa va judece. Voi stiti cel mai bine ce este ok pentru voi si bebelusul vostru!
Alapatari linistite va doresc si sa tina cat va doriti!
Azi dansez de fericire si tristete in acelasi timp.
Alexandru ne-a pregatit de cateva zile ca renunta la scutec si ca isi vrea chilotii (cumparati acum 6 luni!!!) cu patrula catelusilor.
Dansez pentru ca orice parinte asteapta cu infrigurare aceasta zi.
Trista pentru ca a crescut asa mare si am inca o dovada a acestui fapt.
Eu i-am considerat mici cat inca aveau scutec. Nu i-am grabit nicidoata, desi aflandu-ma langa mamici care ma priveau de sus ‘uite, al meu poarta chilot si are un an jumate si al tau asa mare tot in scutec..’ imi venea sa ma enervez pe mine de parca era ceva ce tinea de mine.
Am mai trecut o data prin asta cu Maria. Si ea a renuntat tarziu, la 3 ani si 6 luni. Si atunci am avut alte frustrari.
Acum mi-am zis ca sigur e mai usor si ca, poate vazand la ea de vara trecuta va vrea mai repede. Nu a fost sa fie.
In clasa lui din 16 copii, cred ca mai poarta 4, 5. Deci putini comparativ cu cei care poarta de mult chilot. Ma asteptam ca si asta sa il ajute mai devreme. Nu a fost sa fie.
La ultima evaluare din vara cu psihologul si educatoarea de la clasa lui m-au intrebat daca vreau sa scap de scutec sau daca il las in ritmul lui. Am raspuns rapid ca il las in rimtul lui si ca nu vreau sa il stresez. Ca stresul il am eu dar nu vreau sa il dau si lui.
Tin minte ca Lidia, educatoarea lui draga, mi-a zambit si mi-a spus ‘Felicitari. E cel mai bun lucru ca il lasati pe el’. Am privit-o si i-am multumit. Aveam cunva nevoie de o confirmare ca nu imi ‘traumatizez copilul lasandu-l in scutec’ cum mi-a spus mie cineva intr-un parc.
De cateva zile Alexandru ne-a tot spus ca vrea pipi la toaleta. A mai avut cateva incercari vara asta dar cand venea ora de pipi nu ne anunta si facea pe el. ‘Cocoselul nu a vrut sa imi spuna ca vrea pipi, mami’, imi spunea.
Mereu i-am zambit si i-am spus ca nu e problema dar ca vom renunta la scutec atunci cand Cocoselul ii va spune.
De sapatamana trecuta l-am vazut ca nu se mai simte bine cu scutecul. Tragea de el si se cam enerva dar nu spunea nimic.
Azi m-au sunat de la gradinita ca a facut caca la toaleta (pana acum a facut doar la olita) si ca Alexandru le-a spus educatoatelor ca vrea d
Sa renuntate la scutec. Asa ca a fost felicitat si incurajat de toata lumea.
Va cere si cand nu va simti ca face la toaleta, doar pentru ca eu si tati dansam cand face pipi la wc si ne spune singur asta.
Dar e normal. Un obicei nou se invata in minim 5 zile si poate dura pana la 2 saptamani. Asa ca avem rabdare si mergem des la toaleta. Eu una nu ma supar.
Stii ca un copil e pregatit atunci cand dupa ce renunta nu mai are ‘accidente’. Maria a avut 2 accidente ziua si unul noaptea dupa ce a renuntat singura.
Mai am un scutec ‘de care sa scap’ si asta va inseamna ca voi avea toti copiii mari.
Sunt fascinata de Ducii de Cambridge si Sussex, adica de Kate si William si Meghan si Harry.
Nu va pot spune care imi plac mai mult pentru ca ambele cupluri au lucruri diferite si ii gasesc minunati impreuna.
Eu cred ca poate sa iti placa si unul si celalalt fara sa ai vreun preferat. Sau mie asa mi se intampla.
Ei bine dupa ce nasc si ducesele stau ceva timp departe de ochii lumii pana cand revin la viata publica. Eu una abia astept sa le vad la fiecare aparitie.
Le admir tinutele de femei, tinutele copiilor si mai ales admir cum se comporta cu copiii.
Nu e nevoie sa fii in casa cuiva ca sa iti dai seama dintr-un gest daca parintii sunt apropiati de copii sau nu.
Recunosc ca asteptam cu nerabdare sa vad si prima iesire a bebelusului Archie, cel al ducilor de Sussex.
Aseara, dupa ce am culcat copiii, am intrat pe instagram unde urmaresc multe conturi de-ale lor. Sunt o ‘urmaritoare’ infocata si devorez tot ce vad.
Nu deschid bine instagramul ca imi apare un video cu Meghan tinandu-l in brate pe bebe Archie si cu Harry langa ea.
In video arata cum s-au intalnit cu un arhiepsicop si sotia sa. Mi-a placut ca nu a urlat sa nu ii fie atins copilul pe mana, cand a facut-o sotia arhiepiscopului, asa cum ar fi facut-o vreo mamica de-a noastra. Cred ca ar fi putut lejer sa ii pupe si mana fara sa ii ia foc fata lui Meghan.
Am admirat-o cum a urcat elegant scarile pe tocuri cui inalte, cu bebe in brate. Apoi cum a salutat si imbratisat pe toata lumea vesela si cel mai mult mi-a placut cum stand pe loc avea ‘legantul mamicii’. Asa cum toate mamicile il au cand tin bebelusi in brate, leganat usor dreapta stanga si vorbit ca si cum e cel mai firesc lucru din lume.
Multe mame, ca si mine de altfel, raman cu leganatul asta si cand nu au copiii in brate dar asta e alta poveste.
Ma uitam la Meghan zambind. Poti fi ducesa, printesa sau regina ca mama e tot mama!
Mi-a mai placut simplitatea rochiei ei dar si cum bebe Archie nu era incaltat.
Sa va mai spun ca mi se pare ca e mult mai frumoasa de cand e mama?
O placere sa ii tot privesti.
Pozele sunt preluate de pe instagram.
Cine ii mai urmareste ca mine?
Copilul tau inca traieste, asa ca ai grija de el! Al meu nu mai este.. Acum 7 zile l-am pierdut pe M. Avea 4 ani si cateva luni. Era un baietel brunet cu ochii mari si verzi. Cand el imi zambea, toata lumea era a mea. Acum sunt in pamant, langa el, desi fizic sunt printre oameni. L-am lasat la bunici, pentru ca racise iar eu nu mai aveam zile libere de la serviciu. Acele zile blestemate, pe care nu le-am mai putut lua. Daca stiam… Bunicul, tatal meu, om bun si iubitor, intr-un moment negru, i-a ascultat ruga de a nu ii mai pune centura, cand au plecat spre oras. Tata nu conduce tare, de parca asta mai conta. Un betiv a intrat pe contrasens si i-a izbit din plin. M. al meu nu a avut nici o sansa. A zburat prin parbriz, zdrobindu-si trupul mult prea firav de pamant. Cand a venit ambulanta, el nu mai traia. Tata e in spital. E bine dar in stare de soc. El avea centura. Un moment si o centura. Atat. Si ar fi fost in viata si acum.
Urla sufletul in mine de furie. Urla asa cum va mai urla multi ani de acum inainte. Urla cand vad copii in masini fara scaune sau fara centuri. As vrea sa urlu la toti parintii: Inca ii mai aveti, asa ca aveti grija de ei! Sunt Mia, am 30 de ani si sunt mama de inger. Ingerul meu a plecat la cer. Nu mai am pe cine strange in brate. Nu mai am cui da o sarutare. Nu mai am cui strange centura. Voi da!
Zana draga, mi-as dori sa publici mesajul meu catre parinti. Imi cer scuze daca a fost dur. E dur ca eu nu mai am copil. E dur ca inca sunt copii lasati liberi pe bancheta din spate si sper cu acest mesaj sa salvez macar un copil.’
Cand am primit acest mail am inghetat.
Cu 2 ani in urma, intr-o vacanta cand i-am lasat pe Maria si Alexandru la bunici, am primit o poza de la mama: copiii in masina cu centurile legate, facute nod peste burta lor.
Am sunat-o imediat pe mama care mi-a spus ca tata nu se descurcase cu centurile, dar ca oricum ei sunt bine ca deja se intorsesera din oras. A fost una dintre cele mai crunte certuri intre mine si ei.
De multe ori am impresia ca scriu degeaba. Parintii iresponsabili rar citesc asftel de articole. Pana si multe dintre vedetele noastre isi plimba copiii cu centurile desfacute sau dormind direct pe bancheta. Ma ia cu durere de cap cand vad poze publice cu ei. Nu are rost sa ii numesc, ii gasiti la un search pe google.
Fix zilele trecute, langa mine la semafor, era un barbat in ultimul model de BMW cu o femeie in spate cu 2 copii mici. Nu aveau mai mult de un an si 3 ani. Ambii in brate la mama. Ba cel mic era sprijinit si de geam. Am intors privirea de nervi. Am refuzat sa ma mai uit pentru ca fi vrut sa urlu ca aceasta mama.
Luna aceasta am fost la inaugurarea primului Centru de Siguranta Auto Copii din Romania. Cei de la Erfi au initiat impreuna cu Titi Aur primele si singurele cursuri pentru parinti numite ‘Ghidul Parintelui Responsabil la Volan’. In cadrul lor parintii vor afla cum sa isi schimbe comportamentul la volan, cum sa reactioneze in situatii limita sau cum sa scoata un copil din masina, in cazul unui accident. Pe pagina lor veti gasi toate informatiile.
Daca mergeti la Baby Expo sambata, 28 septembrie, in premiera nationala Centrul de Siguranta Auto pentru Copii si Academia Titi Aur organizeaza seminarul: Dezobstructia la sugar si copilul mic – de la teorie la practica.
Sunt putine locuri asa ca va puteti inscrie cat mai repede aici
Daca aveti in lista parinti care ar avea nevoie sa isi aduca aminte cat de important este scaunul auto la copii, va rog distribuiti.
Poate, poate… schimbam ceva.
Nota: Datele si numele din articol sunt modificate, pentru a-i pastra confidentialitatea.
‘Noi abia ne-am trezit.Noi am inceput diversificarea.Noi iesim afara.Ne-am spalat pe dinti.
– Care ‘voi’? Vrei sa spui copilul!
– Nu! Noi!’
Stiu, stiu discutiile celor ORIPILATI de parintii care vorbesc la plural depsre lucrurile pe care ‘aparent’ doar copilul le face, dar ce sa vezi, daca stai sa analizezi multee dintre ele le faci odata cu copilul.
Ne-am Diversificat
Eu m-am ‘diversificat’ impreuna cu ai mei copii. Pentru ca ei nu au mancat singuri. Mi-am asumat ca nu aleg autodiversicarea si ca prima regula mereu a fost sa mananc ca mananca copilul.
Iata-am diversificandu-ma, cu succes as spune de 2 ori pana acum. Nu am mancat atata piure de morcov si dovlecel in viata mea. Si trebuia sa si zambesc.
Deci da, Noi am inceput diversificarea.
Facem pipi
Pentru ca cel mai bun exemplu este sa ii arati copilului, nu doar sa ii spui, atunci cand am mers la baie mereu am explicat copilului ce fac si aveam pregatita langa mine olita, pe care ii invitam sa faca, daca au nevoie si ei. Lucrul acesta a ajutat pentru ca Maria sa faca caca doar la olita de la un an, iar Alexandru de la un an. Si da, facem pipi impreuna.
Abia ne-am trezit
Cu cine sa doarma si sa se treazeasca daca nu cu mama? Dormim, ne trezim impreuna.
Ne-am spalat pe dinti
E un alt obicei pe care copiii mei l-au deprins cu usurinta pentru ca l-am facut mereu impreuna. Nu ii spal pe ei pe dinti, ci ne spalam impreuna.
Concluzia mea?
Credeti ca ai mei copii nu stiu ca ei fac caca sau ca ei mananca?
Va spun cu inima pe inima ca nu mi-au zis vreodata ‘mama, fa caca cu mine’ sau ‘mama, papa si tu chiar daca nu vrei acum’.
Nu au fost confuzi niciodata si fiecare cere ce isi doreste.
Daca e sa nu pricep foarte tare un lucru e acela cu ‘noi avem 3 ani’. Dar na, pot sa inteleg ca ea are 3 ani de mamicie si 3 ani impreuna 😊.
Fiecare casa si mama cu obiceiurile sale si cu ce ii face fericiti. Voi ce credeti?
Tot mai multi tineri se uita la ce se intampla in afara, urmand un model si uitandu-si radacinile. Poate de aceea si numarul divorturilor a crescut.
Ca nu toata lumea e fericita, ei bine nu erau nici pe vremea mea. Dar parca nici nu mai lupta pentru asta.
Se renunta prea usor la parteneri si multe dintre certuri sunt intre nurori si soacre. Mai putini cu gineri dar apar si acolo.
Ma intreb uimita in fiecare zi de ce ne luam pe altii drept punct de reper? De ce ne traim vietile in comparatie cu altii?
Avem traditii asa de frumoase incat uimim orice strain care ne viziteaza tara!
In plus suntem un popor crestin in care FAMILIA este totul si de la care pleaca totul.
Ma intreb atunci de ce cauta tineretul nostru spre lucruri neclare, mincinoase, care tind tot mai mult sa desfiinteze familia, gradele de rudenie, traditiile, care pana mai ieri erau pastrate cu sfintenie din generatie in generatie. Oare nu acestea ne definesc ca popor, ca neam, ca traitori ortodoxi ce ne numim?
Raman uimita ca sunt familii in care parintii isi invata copii sa le spuna pe nume. Si atunci ce respect, ce protectie sa simti tu ca copil unuia care nu-i spui „mama si tata”. Si copiilor mei le-am fost prietena si mereu am fost langa ei cu un sfat, fara sa ma numeasca altfel decat mama. Sunt doua cuvinte dulci (mama si tata) si doar pronuntia cuvantului ii da copilului un sentiment de duiosie, de statornicie, de protectie, de apartenenta si umicitate.
Apoi am vazut ca mai sunt cei care casatorindu-se uita ca parintii fetei,(baiatului) cu care s-a casatorit exista si casatorindu-se ei devin „socrii”.
Din generatie in generatie s-au spus si bune,
s-au spus si rele despre acest statut de ‘soacra’.
In zilele noastre unii sunt de parere sa le spuna si lor pe nume. Altii folosesc numele de ‘socru’ ‘soacra’ ironic atribuindu-l direct unui om rau, acru, naravas.
Situatia insa e asa cum vrea sa o perceapa fiecare.
Eu personal am considerat mereu ca daca iti iubesti cu adevarat copilul fie el fata sau baiat vei respecta pe cel ales (aleasa), pentru buna lor intelegere in familie. Dar si ca cei alesi de ei vor sti sa respecte pe cei care le-au dat viata, iubirilor lor.
Revin fara sa vreau la tineretea mea cand eu am mers sa-mi cunosc socrii. Din prima clipa i-am tratat cu multa pretuire si respect ca si pe propii mei parinti. De aceia si ei m-au acceptat si iubit deopotriva cu ceilalti copii ai lor.
Din experienta mea de viata as indrazni sa dau 5 sfaturi ca soacra pentru nurori si gineri.
1. Fiti buni si blanzi cu socrii vostri.
Toti veti ajunge in locul lor si ganditi-va cum va va placea sa se poarte lumea cu voi.
2. Fiti un exemplu copiilor vostri.
Relatia dintre parinti si bunici este foarte importanta pentru nepoti. Ei se vor purta cu bunicii asa cum parinti se poarta.
3. Fiti ingaduitori.
A fi batran nu e usor. Uiti lucruri, nu mai esti la fel de agil ca in tinerete si superi fara sa vrei.
4. Raspundeti cu respect.
Chiar daca nu va place sfatul primit, raspundeti la el cu respect.
5. Apreciati-i cat sunt.
Sigur va ajuta cand si cum pot ei. Se duc repede si ii veti regreta.
Cu aceste randuri mi-am dorit sa apropii un pic mai mult nurorile de soacre. Sper sa fi reusit macar cat sa va imbratisati soacrele mai des.
Pace si lumina-n casa!
Pe mama o puteti urmari si pe pagina ei Iza Stoica
Venise de la gradinita si o vedeam cum imi tot dadea tarcoale si se fastaceste.
Timid s-a apropiat de mine si m-a intrebat brusc: ‘Mami, pe cine iubesti mai mult?’
Simteam cum ma ia cu calduri si imi transpirau palmele. E intrebarea de care se ‘teme’ orice parinte care are mai mult de un copil.
Am luat-o in brate si am privit-o in ochii ei frumosi, zambindu-i.
Apoi i-am spus:
‘Raza mea de soare, iubirea nu are inimometru, adica cantar pentru a o cantari si a spune pe cine iubesc mai mult, pentru ca iubirea pentru fiecare dintre voi nu are margini si este infinita, adica nu se termina niciodata. Iubirea si inima unei mame nu se imparte, ci se multiplica si creste in fiecare zi. Ca o placinta in cuptor.’
‘Ca o placinta, mami? Cum adica?’
‘Adica se ‘umfla’ de toata fiinta voastra care se face mai mare pe zi ce trece. Si nu scade niciodata.’ Am strans-o si mai tare la piept iar ea radea de mama, mama.
‘Si unde tii tu toata iubilea asta? Ai loc pentru ea?’
‘Odata cu tine s-a nascut si inima unde tin iubirea pentru tine. Inimioara ta este si inimioara mea, caci din inima mea v-ati nascut voi. Tu ai o inima doar a ta unde tin toata iubirea imensa pentru tine, Alexandru si Achim doar a lor si fiecare inima are cate o culoare diferita’.
‘Mami, eu vleau sa fie loz.’
‘E roz toata a ta. Si verde cum ii place cea a lui Alexandru si albastra inima lui Achim. Iubirea pentru fiecare este diferita, asa cum sunt si culorile pe care le-ati ales, pentru ca si voi sunteti diferiti si va iubesc dintr-un singur motiv: toti 3 sunteti ai mei, bucatica din mine, inima din inimioara mea si din tot ce am eu mai bun. Fiecare cu inima lui pe care nu o imparte cu nimeni. Acum stii pe cine iubesc mai mult?’
‘Da mami. Pe fiecare dintre noi cu inima ta mare si de placinta’.
Si a zbughit-o din bratele mele la frati-sau caruia i-a dat o mare imbratisare.
Sa fii mama de mai mult de un copil este un lucru tare frumos si sensibil pe alocuri.
Cand ai mai mult de un copil nu mai este vorba doar de iubirea ta cu el, ci si de iubirea lui cu fratele, de care tu ca mama esti responsabila pana la o anumita varsta, cand nu mai depinde de tine si aleg doar ei.
Dar relatia de la inceput da tonul acelei iubiri.
Atunci cand o privesc pe Maria, inima mea se umple toata de iubirea pentru ea.
Cand il privesc pe Alexandru, inima mea e doar a lui.
Cand il privesc doar pe bebe Achim, imi aud inima cantand de imensa iubire.
Dar cand ii vad pe toti trei, e fericirea suprema: fericire de iubire nemarginita si fericire de iubirea dintre ei.
Iubirea dintre frati e magica. Iar pentru asta exista parintii sa o faca asa.
‘- Iubire, vezi ca ai pus cana cu gura in sus si eu o pun cu gura in jos. – Pai si? – Nu e bine. – De ce? Se strica? – E hai ca esti ironic si iti dau unfollow diseara.’
Este o discutie absurdo-ipotetica intre doi soti care … nu sunt de acord pe un subiect.
Eu nu sunt de acord cu nimeni 100%. Nici cu mama, nici cu sotul, nici cu cea mai buna prietena a mea.
Sotul ar zice ca nici cu mine nu sunt 100% de acord, dar ce femeie e? (E o gluma, luati-o asa).
Cum ar fi sa gasesc un scriitor cu care sa rezonez 100%? Pentru mine aia ar suna un pic a idolatrizare.
Prietena mea cea mai buna imi este prietena de 15 ani. Suntem asa pentru ca ne respectam diferentele si modul de a gandi si nu incercam sa ne convingem una pe alta ca detinem adevarul absolut. Nu ne crestem dupa aceleasi idealuri copiii; nu ne plac multe lucruri si vorbim des in contradictoriu aducand argumente pana cand intelegem ca exista un punct mort si aia e.
‘Nu esti usor de iubit. Dar si cand o face omul, te iubeste pentru sufletul tau bun toata viata’. – asta e ce mi-a spus Lory o viata intreaga.
De fapt, nu e nimeni usor de iubit, de acceptat, de placut. Dar o facem din diferite motive cu fiecare din cei dragi.
E mai usor sa ii scoatem din viata noastra pe cei cu care avem diferente, desi ne plac din alte puncte de vedere, decat sa acceptam ca suntem diferiti si avem opinii diferite.
Acum un an si ceva o colega m-a scos din lista ei de facebook. Habar nu am cand a facut-o. La un moment dat am cautat-o sa vorbesc cu ea si nu imi aparea. Am crezut ca s-a ‘stricat’ facebookul, asa ca i-am scris pe whats up. Mi-a explicat ca m-a scos din lista ei pentru ca nu o sustin 100% in ceea ce posteaza si ea are nevoie sa fie sustinuta si nu contrazisa. Sa ne intelegem, tot ce facusem era sa o intreb daca e ok la o postare furioasa. Atat.
Ea mi-a explicat ca este urmarita de fosti, foste si altele si ea trebuie sa dea bine.
Nu va pot explica in cuvinte fata pe care am facut-o citindu-i cuvintele.
Daca e un lucru pe care il apreciez de cand am blog sunt cititoarele cu care ma ‘contrazic’ la anumite postari. Sunt multe dintre voi care nu sunteti 100% de acord cu mine. Mi se pare normal si firesc sa NU rezonam intru totul cu cineva. Dar cel mai frumos este modul in care imi spuneti ‘Azi nu ai dreptate.’ Sau ‘Aici gresesti’. Le apreciez din suflet ca raman si ca rezonam impreuna … cateodata.
Nu iau niciodata lucrurile personal. Un blog este un jurnal personal dar imi asum ce scriu. Aici e sufletul meu si multe imi spuneti ca simtiti asta. E tot ce conteaza.
Oricine e liber sa nu fie de acord cu mine, atat timp cat pastram doza de respect reciproc.
De cand sunt blogger am dat block la 5 persoane. Toate au trecut limita bunului simt si au ajuns sa ma jigneasca. Una e sa imi spui ca am gresit din punctul tau de vedere si alta limbajul de mahala.
Pana una alta, ma duc sa vorbesc cu sotul despre wkendul ce vine. Si daca nu vrea ca mine… unfollow! 😁😁😃😃🤗
Astept sa imi spuneti voi cum procedati in viata de zi cu zi. Mai dati o sansa sau plecati direct?
In vremurile in care traim femeile au evoluat cum au dorit. Au slujbe si denumiri care de care mai pompoase, conduc firme si sunt puternice. Absolvim facultati si mastere si lucram cot la cot cu barbatii.
Cu toate astea am uitat lucrurile de baza…
Acum cateva luni am citit o postare despre revelatia din ultima vreme (nu stiu cand a aparut) a Mariei Kondo, o japoneza devenita consultant in organizare (a casei in principiu).
Am facut niste ochi mari si am cautat-o pe google.
Nu stiu daca am ales eu prost filmuletele cu ea dar dupa ce am vazut videouri despre cum sa iti organizezi dulapurile, sertarele si cum sa iti impaturesti hainele, am inchis.
Am invatat asta de la mama si bunica.
De ce m-as uita sau as plati bani multi sa vad pe cineva intr-o conferinta vorbindu-mi despre sertare?
Cand am devenit asa neajutorate? Cand am uitat lucrurile de baza? Cum se face ca ne organizam atat de bine la serviciu si de casa am uitat?!
Nu sunt cea mai organizata persoana din lume, dar sunt cateva lucruri pe care le-am facut din intuitie o viata intreaga.
(Poza nu e de cand facem curatenie, dar e simpatica cu Maria in sertar).
Organizarea casei
1. Curatenia din dulapurile de haine –o data pe an (pentru mine si copii)
Din diverse motive sunt multe haine pe care nu le mai port (noi sau purtate putin) astfel ca le fac pachete si le dau. Sunt containere prin Bucuresti si prin tara unde le poti duce si voi.
Acum 3 saptamani am facut curat la copii. Au crescut, plus ca toamna schimb hainele de vara cu cele de toamna-iarna (la fel fac si primavara). Am pastrat ce inca le venea si puteau purta si toamna.
Apoi am impartit pe mai multe cutii: ce pastrez (pentru Achim de la Alexandru sau pentru nepoata), haine de dat. Pentru haine (chiar si ale mele si ale copiilor) eu aleg sa sun preotul din sat. Acesta stie foarte bine ce familii nevoiase avem in jur si in functie de ce ii spun ca am de dat (haine pe varsta) ma indruma cui sa le dau.
Se spune ca hainele poarta energia momentelor in care le-am purtat. Nu stiu cat e de adevarat dar donand anumite lucruri, am facut loc nu doar hainelor noi dar si a unor emotii noi. Cel putin la mine a functionat.
2. Risipa de mancare
Ma doare sufletul sa arunc o mancare care inca este buna dar care din varii motive nu o mai mananca nimeni in casa. Desi ma stradui sa gatesc cantitati mici, tot ramane.
La botez am ramas cu ceva mancare, motiv pentru care i-am rugat pe cei de la restaurant sa mi le puna la pachet.
Tot cu preotul din sat am vorbit pentru a-mi spune ce batrani avem in sat fara ajutor, carora le pot duce mancarea.
Asa am aflat ca la nici 5 minute de mine sunt cateva familii. Casa sta sa cada pe ei, abia se pot deplasa si nu are cine sa le gateasca o mancare calda. De atunci am continuat sa le duc mancarea care noua ne ramane, in ambalaje de unica folosinta. Sunt convinsa ca toti avem astfel de batrani sau copii care au nevoie de ajutorul nostru. Trebuie doar sa fim atenti si un pic organizati.
3. Bagajul de calatorie Nu car cu mine tot dulapul cand plecam.
Pentru mine e simplu sa ‘construiesc’ de acasa tinutele pentru fiecare zi de concediu, astfel stiu deja ce cu ce merge. La fel fac si pentru copii doar ca lor le pun si cate 2 schimburi in plus (pentru ca ei murdaresc mai mult). Rar ma intorc cu ceva nepurtat.
4. Aleg varianta simpla, curata
Nu stiu sa fac combinatii asa ca aleg varianta simpla in orice: haine, mancare, depozitare.
5. Nu pastrez nimic din ce nu imi foloseste
Regula asta o aplic si la bucatarie si la dulapuri. Si sa vezi cat loc am.
Nu strang cutii, pungi, dopuri si alte asemenea. Nu le folosesc in cateva saptamani de cand apar, le fac cadou sau le reciclez cumva. Nu sunt foarte creativa la a face lucruri din altele, dar incropesc ceva.
Ne invata alaptarea un barbat!
Cand s-au terminat toate femeile din lumea asta care stiau cat de cat despre procesul natural al hranirii unui bebelus ca am trecut la barbati? Cand au devenit barbatii experti in singurul lucru care era al femeii (asta si nasterea desi daca o mai tinem mult asa in cativa ani o iau si pe asta)?
Mi se pare doar mie ciudat ca un barbat este expertul nr. 1 in alaptare (deci nu orice expert ci cel mai bun in lume)?
Oricata teorie ar sti, pentru mine fara partea practica e ca examenul pentru permisul auto fara sa te fi urcat la volan.
E minunat ca un barbat isi doreste atat de mult sa ajute femeile, dar noi chiar nu o mai putem face singure?
Nu ma intelegeti gresit, ma bucur ca exista. Dar ca un barbat sa fie expertul nr 1 in alaptare inseamna ca noi ca femei, am facut ceva gresit…rau!
Sa o spunem sincer, nu a inventat roata si alaptarea exista de cand lumea si pamantul.
Stiati ca prima liga de lapte internationala a fost fondata pentru sprijinul alaptarii in 1956 (cu mult inaintea expertului nr.1) de un grup de 6 mame?
Se numeste la Leche League si si-a dorit sa fie un sprijin pentru mamele care aveau nevoie de ajutor.
Cartea de suport pentru acest grup este ‘Arta de a alapta’ scrisa de Diane Wiessinger, Diana Vest si Teresa Pitman. (Doar ca de ele nu prea stie lumea. Daca nu au un marketing bun..)
Ce voiam sa va spun este ca La Leche Ligue are grup de suport si in Romania.
Printre mesajele de pe site-ul lor, il gasiti si pe acesta:
‘Consultanta ofera informatie, nu da sfaturi. Consultanta nu face recomandari despre ce ar trebuie sa faca mama, dar poate juca un important rol in a ajuta mama pentru a gasi informatia de care are nevoie pentru a lua o decizie informata in acord cu circumstantele individuale.’ – Pentru mine asta inseamna cu adevarat sprijin si suport, fara sa fie mama judecata sau pusa la zid.
Organizarea vietii
La propriu!
Pentru a avea o viata fericita ai nevoie de o viata organizata. Si uite asa mergem la mii de workshopuri de unde sa invatam cum sa scapam de relatiile toxice, cum sa ne organizam timpul eficient, cum sa ne laudam (caci nici asta nu o mai facem cum trebuie), cum sa ne crestem copiii, cum sa ne vindecam, cum sa….
Exista un eveniment creat de cineva pentru orice. Probleme sa avem! Si daca nu avem, e cineva care le inventeaza.
Nu dati cu rosii!! Toate lucrurile ajuta! Si consultantii in organizare si cei in alaptare si cei in a da sens vietii.
Cred totusi ca e atat de simplu sa ne intoarcem la noi, sa traim o viata constienta daca incepem de la sufletul nostru si incepem sa traim mai mult AZI.
Prea multe informatii cateodata fac mai mult rau, mai ales ca pentru orice subiect exista informatii contradictorii. Alegeti lucrurile simple. Incepeti cu voi si ce va face fericiti. Vindecati-va sufletul si zambiti (exista terapia prin zambet). Imbratisati cat mai mult (se spune ca imbratisarile vindeca). Iubiti-va si iubiti-i pe cei dragi. Invatati sa iertati. Si faceti curat in dulapuri, macar o data pe an!
Se trezeste dimineata, de cele mai multe ori inaintea tuturor, desi adoarme dupa ce toata casa doarme.
Isi face cafeaua si abia daca apuca sa ia 2 inghituri in timp ce prepara mic dejunuri si pachetele pentru cei mici.
Apoi merge sa trezeasca copiii pentru gradinita sau scoala. Trage de ei si ei nu misca un deget. Hai la spalat, hai la imbracat, hai la mancat rapid de orice..
Copiii stau in bucatarie si fac nazuri: ‘eu voiam altceva sa mananc’. Altul varsa laptele care se scurge pe toata masa. Mama se uita si nu reuseste sa opreasca raul care se imprastie prea repede.
Ofteaza si se apuca sa stranga.
Tatal vine si el chiaun si cere o cafea.
Mama i-o da. Tatal se imbraca frumos si in cele mai multe cazuri pleaca la birou, singur.
Mama isi trage rapid ceva pe ea, cateodata reuseste sa se uite in oglinda, ia copiii de mana si iese rapid pe usa. Pe unul il lasa la gradinita, pe celalat la scoala.
Fuge la cumparaturi si ajunge intr-o alergatura acasa. Baga la spalat, da cu aspiratorul si are si o cratita pe foc.
Pana la pranz e deja epuizata.
Pe cel de gradinita ar vrea sa il ia acasa la pranz. Micutul e obosit si face un tantrum fix la iesirea din clasa. Tipa, se tavaleste pe jos, mama il priveste neputincioasa. Ar vrea si ea sa faca la fel, dar ea e mare si nu poate.
Se abtine cu greu sa nu urle la el si in final reuseste sa il ‘care’ mai mult pana acasa.
Cel mic iar urla in timp ce rastoarna ciorba.
Mama se uita si stie din carti ca sigur copilul are nevoie de atentie si iubire, dar ea nu mai are resurse sa se ocupe de el. Il priveste si incepe sa tipe. Copilul plange si el.
Nu e o zi buna, dar poate maine va fi mai bine. Poate maine chiar va reusi sa faca ce scrie in cartile pe care le citeste. Azi nu a putut.
Isi sterge lacrimile care i-au napadit obrajii, il ia in brate pe cel mic si il baga la somn.
Langa el, il priveste si ii multumeste in gand cerului ca i l-a trimis. Tot in gand ii cere iertare celui mic. O va face si cand se va trezi. Daca nu uita..
Pana sa se treazeasca ea intinde rufele, calca si 3 camasi si reuseste sa faca cateva clatite.
Dupa masa fuge cu cel mic sa ii ia fratele de la scoala. Merge cu ei direct in parc. Celui mare i-a facut un sandvis de acasa pe care il mananca rapid.
In parc fiecare cu jocul lui. Mama se odihneste pe o banca si priveste in gol. Asta e viata ei, zi de zi. Atat face.
Ii priveste si zambeste. Ei merita tot.
Se priveste si se intristeaza. Cine mai e ea?
Seara vine si sotul obosit. Mama le pune la toti cina, pentru care in putine zile primeste cate un ‘Multumesc’.
Reuseste sa le faca baie si sa ii puna la somn.
E 10 seara. Si ea e epuizata. Nimeni nu are timp sa o vada si sa o ia in brate.
Sotul se uita la un film, abstent de el si viata ce il inconjoara.
Ea zambeste din nou. E al ei. Ce mai conteaza ca nu e ca in filme?
Mamele sunt EE: Extraordinare si Epuizate!
Nota: pentru cei care ma citesc prima oara: Nu e povestea mea! Dar e povestea multor mame..
Nu te iubesc pentru ca:
Esti cuminte
Mananci tot
Ma asculti
Dormi devreme
Imi zambesti
Te porti frumos
Ma certi
Faci nazbatii
Scrii pe pereti
Tipi cat poti de tare
Ma imbratisezi
Zambesti la toata lumea
Esti cel mai bun
Ma trezesti din somn
Notele pe care le iei
Ma iubesti asa cum sunt
Ma lovesti de dor
Canti cand nu ma astept
Tragi de mine
Iti e dor de mine ca nimeni altcuiva
Pentru ce vei deveni
Ma privesti ca nimeni altcineva
Nu vrei cu masina
Vrei in pat cu tata
Nu vrei sa vorbesti cand esti suparat
Imi dai cei mai magici pupici
Sunt cea mai buna mama pentru tine
Vrei sa fiu doar a ta
Esti bun cu cei din jur
In ochii tai ma vad cea mai buna
Nu vrei sa plang
Sunt totul pentru tine.
Dincolo de toate lucrurile uimitoare pe care le faci, dincolo de minunea care esti, dincolo de inima pe care mi-o umpli de toata fiinta ta, eu te iubesc fara motiv!
Te iubesc indiferent ce cale vei alege in viata.
Te iubesc indiferent unde vei vrea sa fii.
Te iubesc chiar si cand nu te vei iubi.
Te iubesc fara motive.
Te iubesc pentru ca esti al meu si esti tu! Atat.
Acum 2 saptamani a avut loc botezul lui Achim – cel de al treilea nepot de la fiica mea si cel de-al patrulea nepot in total.
Sper sa mai am cel putin inca o data pe atatia si nu ma dezic ce se spunea la mine acasa cand eram mica „copiii sunt bogatia cea mai mare a unei familii”.
Cred si acum cu convingere ca asa este cu conditiia sa fie familia bine ancorata in viata
si sa aprecieze cu adevarat aparitia copiilor care sunt si o mare responsabilitate pe langa bucuria de a ii avea.
Dupa ce am fost partasa la ultimul botez al nepotelului meu, gandul mi-a zburat inapoi in tinerete la botezurile facute copiilor mei.
Imi aduc aminte ca botezul fetei mele a fost programat la 43 de zile dupa nasterea ei.
Stiam ca trebuie la 40 de zile, dar cadea la mijloc de saptamana si in plus toate cele le pregatisem la tara, la socrii.
Nu am stiut sa-i sfintesc apa, nici sa chem preotul la opt zile, eu cred ca multa lume era ca mine care nu auzise de asa ceva.
Oricum ma straduisem sa fac tot ce auzeam in randuiala ca orice mama care-si iubeste pruncutul sau.
Exact inainte cu trei zile de botez a facut Ana temperatura. Noi insa am facut bagaj sa plecam la tara. Acum as zice „iresponsabili” de parinti, caci nu as mai repeta asta. Dar pe atunci aveam mare incredere in soacra mea si eram convinsa ca ea va face cat ar putea sa faca zece medici impreuna. Ajungem noi la tara si de cum intru in casa ii spun mamei-soacre ca fetita mea are temperatura.
– Las’ ca o facem noi bine, zice ea linistita.
Imi aduce repede un prosop pe care pune iaurt si il pune sub brate spate-fata o impacheteaza bine si-mi spune ca o sa-i scada temperatura. Pana seara chiar i-a scazut putin dar a doua zi iar avea patruzeci de grade. Cumnatele impachetau la sarmale, barbatii transau carnea de friptura, toata lumea in casa se ocupa cu ce se va pune pe masa a doua zi, numai eu nu stiam ce sa fac suparata ca nu-i mai scade temperatura puiului meu. Hotarata o rog pe soacra mea sa mearga dupa moasa din sat, daca nu eu plec la spital cu fata.
Merge draga de ea si vine intr-o jumatate de ora cu moasa. O consulta ea, ii pune termometru si e si ea de parere ca trebuie dusa la spital de urgenta. Soacra mea insa care avea cuvant cu greutate in casa hotaraste:
-Nu pleaca nicaierea pana nu o botezam. Maine este botezul, dupa botez o ducem daca o sa mai faca temperatura, dar nu o sa mai faca, fiindca ea isi cere botezul, ce stiti voi astea tinere?
E adevarat nu stiam multe, dar frica tot imi era. Ne-a dat moasa niste antitermice, mi-a mai bagat-o mamaie la inpachetari, eram oricum in a treia noapte alba in care o plimbam prin casa.
In ziua botezului, dupa Sf. Liturghie pleacam cu ea la botez: patruzeci de grade. Hotarat cand me intoarcem sa ma duca un cumnatul cu masina la spital.
Insa surpriza a fost cu un mare semn de intrebare.
Cand s-a intors de la botez, o iau in brate (pe mine nu m-au lasat sa merg la biserica fiindca in sat era un obicei ca mamele nu aveau voie la botez) si obligat trebuia sa ma supun ritualurilor de acolo. Imi iau fetita in brate, merg sa-i pun termometru, ea dormea insa dusa. Temperatura ii era normala. Vine seara moasa sa verifice daca am plecat la spital. Ii spun ca nu mai are temperatura. Verifica si ea si se convinge ca nu mai avea, in plus fusese linistuta toata ziua in care s-a botezat si mai mult a dormit.
Cumnata mea mi-a povestit ca a intrat urland in apa botezului si a iesit zambind, iar preotul a spus ca in 30 de ani de preotie nu a mai vazut asta la un copil.
Seara s-a trezit vesela cand botezul era in toi. In batatura socrilor s-a jucat toata ziua si toata noaptea iar eu mi-am rupt o pereche de pantofi la dans. A fost prezenta aproape toata familia din partea sotului, iar noi eram multi.
Ana a fost jucata de toti invitatii pe rand, iar ea a impartit chiuituri. Inca de atunci cred ca veselia a iesit din apa botezului odata cu ea.
Asa am ajuns sa cred si eu ca sunt copii care chiar „cer botezul”, cum zicea soacra mea.
Nu stiu cat de adevarat este un lucru insa eram sigura nu mai voiam botezuri la tara. Asa ca ceilalti doi baieti ai mei i-am botezat in Bucuresti, aproape de casa, am asistat si eu la botezul lor in biserica si nimic rau nu s-a intamplat. Nu m-am mai putut lipsi de bucuria de-ai vedea in cristelnita si cea de-ai vedea cum preotul ii inchina la icoane si-i impartaseste pentru prima data.
Cred ca sunt zone in care traditia locala i-a locul randuielii crestine.
Imi pare rau sa o spun dar eu nu prea am fost si nici acum nu sunt o sustinatoare a obiceiurilor nici unui loc decat o sustinatoare a randuielilor crestin-ortodoxe care cred ca sunt cele adevarate, lasate de Dumnezeu.
Daca ar fi sa o iau de la capat sigur nu as mai fi facut lucrurile asa. Singurul meu regret este ca nu mi-am vazut fetita in baita sfanta.
Dar m-a binecuvantat Dumnezeu sa imi vad nepotii si sa nu lipsesc de la nici unul.
Si pe vremea voastra mamele intrau in biserica sau stateau pe la usi cum am mai vazut?
Cand am nascut-o pe Maria o prietena mi-a trimis un citat: ‘Bebelusii plang pentru a nu-i lasa pe parinti sa le mai faca un fratior’.
Am ras si am uitat de el multa vreme….
Nu stiu daca e de la faptul ca sunt 3 si noi 2 (clar suntem depasiti numeric) dar in ultima perioada de cand pun la cale o seara romantica cu al meu sot, siguuur se intampla ceva cu unul dintre ei.
Ii banui ca stiu, STIUUU si au zis ‘Gata! Inca unul nu mai vine!’.
Acum, daca as putea le-as explica ca aceasta decizie am luat-o deja cu ta-su, dar sigur s-ar face ca nu stiu despre ce vorbesc. 😂😂
Uite asa ori de care ori pregatim terenul (sa ne intelegem cand ai 3 copii, nu e ca in adolescenta: trebuie puse toate videofoanele prin dormitoare, verificati copiii inainte bine, mancati, bauti sa nu le vina vreo idee…. la ce credeati ca ma refer?) ceva ne scapa.
Ba regresiile, puseele, salturile si mai stiu eu ce apare la ACHIM.
Ba Maria tipa pentru ca a visat urat.
Ba Alexandru bea apa (el de obicei bea multa apa).
Cand crezi ca in sfarsit lucrurile s-au linistit si ii zambesti sotului cu subinteles, atunci sigur se deschide usa de la dormitor si auzi pasi de pisica. Casti ochii cat cepele, ii fluturi sotului ‘Revin, stai asa!’ si fugi sa iei copilul in brate sa il bagi la somn. De cele mai multe ori, culmea, chiar revii. Asta cand nu adormi inaintea lui.
Au fost dati cand ne-a venit sa o lasam balta. Pana la urma e mai mare nebunia decat fericirea. Fugi la copil, intoarce-te, ia-o de unde ai lasat-o (de parca e asa simplu) si in final bucura-te ca ai trecut linia de final.
Dar si cand se intampla, ma mir ca nu iese al patrulea….
Si acum sunt mici! Ne trebuie multa creativitate si eventual o casa mai mare pentru cand vor creste.
Pana una alta il trimit pe barbate-miu sa schimbe clanta la usa de la dormitor, caci a avut grija Alexandru sa bage un ban si sa o blocheze ca sa nu mai mearga cheia.
Adio si ramai cu mine, ca ne vedem cam rar.
Sper ca aveti povesti mai multe decat noi cu final fericit.
Multa grija si iubire!
Photocredit: poza e de la botez, atunci cand dansam (singurul moment cand copiii nu au sarit pe noi) Minunata ALINA Dobro photography
Indiferent cati copii ai si de cat timp esti mama ai dreptul sa spui ‘nu mai pot!’.
Cand incepi sa faci totul pentru tine si pentru cei dragi pe pilot automat, intervin ingerii care au grija sa iti iasa acele lucruri, pentru ca tu nu mai esti nici coerenta, nici constienta si nici nu mai ai habar pe ce lume traiesti.
Sau asta simt eu de cate ori intru in starea de ‘robot’ care face tot ce trebuie sa fie facut fara sa ma gandesc prea mult la ele.
Cand mamele: Nu mai stiu de ele, dar stiu totul despre copil. Nu mai vad bine, dar nu le scapa nimic. Nu mai sunt coerente, dar stiu ce au vrut sa spuna. Stau sa pice din picioare, dar nu le scapa copilul. Se hranesc cu aer, caci de altceva nu mai au timp. Uita sa faca pipi, las’ ca imbatranim si avem timp si de asta. Uita ca exista! Pentru ca ele traiesc doar pentru copii!
Pentru ele exista ingerii care le ajuta sa faca totul si sa mai poata cand nu mai pot!
Cand nu stii cum ai trecut de o zi incarcata si cum ai ajuns la final, sigur a fost un inger care te-a vegheat. Pentru momentele in care ai plans de neputinta, sigur a fost un inger care a cules fiecare lacrima si le-a transformat in rugaciuni. Pentru fiecare tipat iesit pe gura, este si un inger care iti trimite ganduri bune. Pentru ca puiul tau are nevoie de tine, ingerii stau sa te ajute ori de cate ori e nevoie.
A fi mama este darul lui Dumnezeu pentru noi, pentru ca noi putem chiar si cand credem ca nu mai putem!
‘Iubire, nu sunt bine. Nu mai pot. Imi vine sa tip la mama, la copii, la tine, la toti cei din jur. Dorm prea putin si nu ma mai focusa pe nimic. Abia astept sa vii!’
Asta i-am spus sotului joi seara la telefon.
Alex a plecat de luni dimineata la Eforie la sedinta iar eu toata saptamana am fost cu copiii si mama care m-a ajutat super mult dar care din cauza oboselii, ma calca si ea pe bataturi.
Ultimele 3 saptamani au fost epuizante sau poate doar au fost cireasa dupa o lunga perioada de somn putin si dedicare totala celorlalti, fara pic de timp pentru mine.
In primele luni de viata ale unui bebelus, mama este cea mai importanta persoana pentru el. Dar mama se epuizeaza foarte mult in toata aceasta perioada. Uita sau nu poate sa doarma, uita sa manance, uita sau nu apuca sa faca un dus, uita sa se gandeasca la ea si singura ei grija e bebelusul ce depinde in intregime de ea.
Ce te faci cand vrei sa fii bine si pentru tine si pentru sot? Sau daca mai ai si alti copii, sa fii zen si intreaga si pentru ei?
Joi seara dupa ce m-a ascultat sotul, care are o ‘experienta’ de inca doi copii, mi-a spus ce mi-a spus si in alte dati: ‘Ia-ti timp cu tine si fa ce vrei wkendul asta. Eu ma ocup de copiii si tu relaxeaza-te.’
Si cum sa ma relaxez cand si mama pleca a doua zi acasa? Cum sa am relaxez sa ii las pe mana 2 copii care cer multa atentie si un bebelus in plina eruptie dentara care mi-a scos peri albi in ultimele zile?
Toata ziua de vineri m-am gandit si razgandit si pana la urma am sunat sa imi fac programare la un spa pentru un masaj.
Vineri seara desi era ziua lui (Sf. Alexandru) sotul mi-a adus florile mele preferate.
Desi ar fi trebuit ca azi sa stam impreuna dupa 5 zile cat a fost plecat, eu dormit pana la 10 dimineata apoi am ‘fugit’ de acasa singura, toata ziua.
Am baut cafeaua si am luat pranzul in oras singura, citind cartea pe care mi-o doream de anul trecut ‘Un barbat pe nume Ove’ (trebuie neaparat sa o cititi!).
A fost fix ce aveam nevoie sa ma relaxez total de mine ca mama si sa ma focusez pe mine.
‘Fii bun si fa bine’, cam asta este prima concluzie pe care o trag din aceasta carte. Am citit jumatate din ea pe nerasuflate si nu imi vine sa o termin.
Dupa masa am fost la aproape 3 ore de relaxare, masaj si rasfat la unul dintre spa-urile mele preferate din Bucuresti.
Stiu foarte multe femei care nu au fost niciodata singure la masa sau la cafea. Eu va recomand experienta. Este o ‘intalnire cu tine insati’ extraordinara. Luati-va o carte si beti cafeaua intr-un loc frumos (fara telefon si internet). Imi veti multumi. (Am facut asta prima oara cand aveam 16 de ani si de atunci de cate ori am ocazia. Este minunat cat de multe poti afla de la tacere, oamenii din jur si o carte buna).
Seara m-am intors inainte de baita si somn, pregatita sa strang eventualul dezastru din casa. Nu era. In schimb am avut un mare chef de pupacit copiii si sotul.
Mi-am recapatat zen-ul si linistea interioara iar asta nu poate decat sa ma faca o femeie, o sotie si o mama mai buna.
Cereti ajutor cand nu mai puteti!. Chiar si o ora doar pentru voi, departe de casa si copil face minuni.
Nu inseamna ca iti iubesti mai putin copiii.
Inseamna ca ii iubesti suficient de mult cat sa vrei sa fii cea mai buna pentru ei.
Iar asta este tot ce au ei nevoie. Ca sa nu mai vorbesc de avantajele pe care le are relatia tata-copil, cu un timp petrecut doar cu el.
Diferenta intre epuizat si bine? Le ador pana si plansul cand sunt cu creierii acasa 😊
Azi am fost doar a mea!
De maine sunt iar mai mult a lor.
Cand ati fost ultima oara singure, doar pentru voi?
Pentru orice femeie din lume alegerea rochiei este o chestie foarte importanta si grea.
La primul botez a fost un lucru simplu caci imi doream acelasi model si pentru mine si pentru Maria.
La al doilea am luat una de pe un site, nici nu stiam daca imi va veni foarte bine dar am riscat.
Acum stiam clar ca e ultimul botez si din start am zis ca vreau una rosie si ‘altfel’ desi nu stiam exact ce inseamna acest altfel.
Vazusem pe un site o rochie care imi placuse. De fapt, imi placuse doar partea de jos.
Cum nu ma pricep deloc la desenat rochii si nici cu explicatiile nu sunt foarte buna, m-a ajutat enorm o minune de femeie. Diana este mamica de 3 fetite adorabile. Odata cu mamicia a prins viata si visul ei de a crea rochii in care femeile sa se simta feminine dar si sa se simta confortabil.
Acum 2 luni am ajuns la ea cu ideea clara de rochie rosie pana la genunchi, cu crapatura pe picior. Dar cam atat….
Ea, minunea asta de om, mi-a desenat cateva modele extraordinare.
Superbe modele dar parca nu erau exact ce imi doream.
Pana cand a venit cu ideea decolteului pe care l-am avut in final si care mi s-a potrivit manusa. Dorinta implinita, femeie fericita!
Ce a iesit?
M-am simtit atat de frumoasa, mai ales la cum m-a tot privit sotul meu toata seara.
Rochia face parte din colectia toamna-iarna Diana Amar Creations si o puteti gasi curand pe site-ul ei. Diana a absolvit cu succes cursurile de design vestimentar ale Atelierelor ILBAH in 2018.
Cu colectia ‘X Ray effect’ s-a calificat pe cele trei locuri ale concursului ‘Young designers on stage in 2018‘. Premiul a presupus prezentarea a 5 produse din colectie pe scena Bucharest Fashion Week. Creatiile ei le mai puteti gasi in magazinul Molecule F dar si in L’atelier du Lux Dubai, cu creatii de seara.
Cum ar arata sau a aratat rochia perfecta pentru voi?
La primul botez la Maria am organizat totul de cand era in burtica. Cand aveam 6 luni de sarcina semnasem contractul pentru locatie si tot atunci am fost la degustari de torturi.
La Alexandru am ales totul in ultima luna de sarcina si a mers minunat.
Acum m-am relaxat asa de mult ca nascusem si eu tot nu stiam unde fac botezul.
Am ales totul pe ultima suta de metri, adica cu nici 2 luni inainte de a avea loc.
Proasta decizie din anumite puncte de vedere…
Partile grele?
Dimineata a inceput in forta cu doamna care trebuia sa ma machieze care a intarziat pana nu a mai venit… si uite asa, m-am machiat singurica.
Fratele meu mijlociu care plecase sa imi cumpere flori pentru casa, m-a sunat ca ajunsese la spital. I se facuse rau de la caldura, fix cu 2 ore inainte de biserica. A ajuns si el aproape de sfarsit.
Cu 3 zile inainte de botez a inceput sa curga cu telefoane ca oamenii nu mai ajung.
In biserica am uitar coronitele dim flori naturale pentru mine si Maria.
La restaurant cand am ajuns sa fac apoplexie cand am vazut candy bar-ul. Ceva extrem de urat, la care nu am facut nici poze.
Partile bune?
Achim a fost un deliciu de copil. A stat treaz toata slujba, foarte curios si cuminte in brate la nasi. A smiorcait de 2 ori cand l-au bagat in apa, apoi s-a linstit imediat si a ras cat a fost imbracat.
A dormit muult si bine….acasa. Pentru ca am ales o locatie la 5 minute de casa, eu am facut fix 3 drumuri dus si intors cu el. L-am dus acasa la fiecare somn. In primul rand pentru ca muzica era destul de tare pentru el, au fost multi copii si s-au jucat chiuind mult si a fost si foarte cald pana pe seara cand a tunat si fulgerat foarte frumos cerul, fara sa vina ploaia.
La orice eveniment cel mai frumos lucru care se intampla e intalnirea cu oamenii dragi.
Oamenii cu care nu reusesti sa te vezi asa de des, pentru ca nu apuci.
Oamenii iti sunt langa inima, chiar daca intervine distanta.
Oamenii care sunt prezenti de drag, orice ar fi.
Le multumesc acestor oameni ca si-au rupt din timpul lor sa ajunga la al treilea bebelus al familiei Ivan. Nu e lucru mic.
Le multumesc nasilor nostri care sunt Darul lui Dumnezeu pentru familia noastra.
Zilele acestea ar fi fost si mai grele daca nu ii aveam aproape si pe vecinii nostri Andreea si Madalin. Ne-au ajutat mai mult decat stiu ei si pentru asta le suntem recunoscatori.
Povesti cu botezuri de pomina aveti? Sau doar mie ‘mi se intampla toate’ 😂
Aratati-mi un copil care sa nu adore briosele? Cele dulci vor fi mereu preferate inaintea celor sarate dar si ele au farmecul lor cu umplutura potrivita.
De cand sunt mama am facut diferite retete, iar de vreo luna aceasta este preferata lor.
E super simpla (ca doar am 3 pici pe langa mine si putin timp de stat in bucatarie).
Ce va trebuie?
2 oua la temperatura camerei
3 banane coapte
6 linguri de ulei
Un plic de praf de copt
O cana de nuci taiate marunt
O cana de faina
Bucati de piersica adaugate la sfarsit.
Le puneti pe toate in robot si le mixati bine. La adaugati in forme si puneti deasupra bucatile de piersica.
Introduceti in cuptorul preincalzit la 180 de grade pentru 40 de minute.
Mie mi-au iesit 14 bucati. Prea putin pentru pofta noastra. Asa ca data viitoare voi pune cantitati duble.
Daca aveti vreo reteta pentru copii fara zahar care sa va placa mult, o astept si eu pentru a o incerca 😊
In 2011 am divortat de primul meu sot, dupa doar cateva luni de la casatorie. Am fost impreuna 3 ani cu totul.
Cand am divortat am trecut prin cea mai grea perioada a vietii mele.
Cand aud ca cineva divorteaza ma cuprinde tristestea pentru ca stiu prin ce trece si cat de greu este, indiferent cand alegi sa o faci, daca ai sau nu copii. Motivele desi aparent importante, dupa trecerea timpului si vindecarea ranilor, nici nu mai conteaza. Orice motiv ar exista nu face ca divortul sa fie mai usor.
Zilele acestea am primit atat de multe intrebari despre cum am trecut peste acel moment, incat am ales sa scriu femeilor care au nevoie si sa le spun ca EXISTA VIATA DUPA DIVORT!
Dar pana atunci….. cam treci prin iad.
Divortul meu a fost ca un taifun. A venit la cateva luni de la casatorie, intr-un moment in care nu ma asteptam. Poate de aceea si socul a fost foarte mare. Extern, toti prietenii ne vedeau fericiti (fericirea aceea despre care crezi ca exista doar in poze) cand noi de fapt, ne pierdusem pe drum. Am crezut ca doar cu iubire e suficient sa fim impreuna, dar cand apare si persoana a treia, stii clar ca nu mai ai ce cauta acolo.
In ultimele luni de viata de cuplu simteam ca inot intr-o furtuna pe mare, fara colac de salvare. Simteam ca ma sufoc si ca ma inec de atatea certuri. M-au epuizat fizic si psihic, astfel ca la sfarsitul relatiei ajunsesem o umbra de om. De obicei cantaresc 50-53 de kg. Atunci am plecat cu aproape 47.
Ma consumasem atat de mult incat nu mai stiam nici cine sunt si nici ce vreau sa fac cu viata mea.
Cum am plecat? Totul tine de un declic intr-un moment de constientizare a vietii pe care o ai.
La mine s-a intamplat intr-o joi, pe la pranz, dupa o alta cearta, cand el a ales sa plece la serviciu nervos. Ramasa singura in tacerea camerei din apartamentul in care locuiam, am inteles ca viata mea poate fi si altfel. Ca eu iubesc viata si ma iubesc si pe mine si ca intr-o zi voi fi fericita din nou. Mi-am facut bagajele si am plecat fara sa ma mai intorc vreodata. Incercasem totul pana atunci. Nu mai aveam ce..
Primele 3 luni de zile au trecut pe pilot automat: respiram (faceam atacuri de panica) si mancam sa nu mor (caci asta simteam).
De durere simteam cum se desprinde carnea de pe mine si cum ma cuprinde un mare intuneric.
Durerea sufleteasca e singura care se simte si fizic. Singura care te face sa te simti ‘viu’.
‘Traiam’ in bezna si imi era greu sa cred ca la un moment dat voi vedea luminita de la capat. Speram sa fie dar mergeam inainte orbeste.
Am plans in fiecare zi toate lacrimile din lume si am simtit ca mor putin cate putin.
In fiecare seara ma rugam sa mai treaca o noapte si sa fiu bine pana a doua zi.
Dupa 2 luni m-am inscris la o sala de sport unde mergeam de 3 ori pe saptamana. Preferatele mele erau orele de cardio, pentru ca erau singurele in care nu imi mai auzeam durerea.
Dupa alte 2 luni am inceput sa merg si la orele de pilates sau yoga si sa las linistea sa se asterne in sufletul meu.
In toata aceasta perioada am citit mult depre dezvoltare personala, incredere in sine si iubirea vazuta in diferitele ei forme.
Am facut pauza de oamenii care nu imi faceau bine, desi ei nu o faceau voit.
Am trecut prin mii de stari de la a-l urî, a ma urî , a urî viata, la calm si iertare.
Dupa 6 luni de la divort am mers la psiholog. Am ales un barbat. Nu voiam o femeie. Ma gandeam ca oricum ea imi va da dreptate si eu nu asta voiam. Voiam si parerea din partea ‘cealalta’.
Am fost la cateva sedinte care m-au ajutat sa ‘vad’ mai bine realitatea. Realitatea era una pe care sufletul meu o negase. Cand iubesti negi tot ce nu iti doresti sa vezi. Noi doi NU ne potriveam si relatia noastra era de asteptat sa aiba finalul avut.
Dupa alte 6 luni m-am regasit, femeia care fusese inainte. Mi-am promis sa nu ‘imi mai dau drumul niciodata’ pentru ca EU asa cum sunt eu cu adevarat sunt cea mai buna varianta a mea si nu vreau sa ma mai schimb pentru nimeni.
Desi aparent intr-un cuplu simti si crezi si vrei sa vedeti lucrurile la fel, inima nu minte niciodata. Am ales sa o ascult de atunci mai bine. Am ales sa nu ma mai las prada doar iubirii, caci intr-o relatie nu este suficienta.
Am ales sa vad clar urmatorul om pe care il aleg sa imi fie partener. Am ales sa fiu fericita fara sa ma pierd pe mine. Am ales sa fiu iubita nebuneste asa cum orice femeie merita.
Dupa 3 ani cand sufletul meu era vindecat si a iertat cu adevarat, a venit si actualul meu sot si iubirea aceea de care doar citesti ca exista.
Un divort te seaca de emotii, de sentimente, de iubire, de tot ce esti dar tot un divort este prima etapa dintr-o viata mai frumoasa pe care un om si-o poate darui.
Ieri a fost prima zi cu toti 3 singura cuc. Mama e plecat prin Neamt in vacanta, sotul pregateste o sedinta de cateva zile bune si eu ma lupt cu mamiceala.. De fapt cu unul singur care imi scoate peri albi cat 10 la un loc. Faptasul? Bebe Achim! E in vreo greva de ceva ca refuza lapte de oriunde de cateva zile. Masa lui e o lupta care pe care si de obicei eu ies epuizata si el urland din toti rarunchii de foame. Nimeni nu e fericit. Va spun, avem pozitii care de care mai ciudate doar, doar o manca copilul. Mai am putin si il pun in cap..pe el sau pe mine. Ieri am cedat nervos dupa 4 ore de astfel de lupte si mi-am sunat sotul. Sotul aflat in sedinta ma intreaba daca e urgent ca nu poate vorbi… prost moment. Si incep: Nuu pot sa il hranesc pe fii-tu cu nimic! Instant mi-au dat lacrimile si am inceput sa plang. Maria m-a vazut si a venit la mine sa ma ia in brate, soptindu-mi usor: ‘Nu mai plange, mami. Sunt aici.’ Ta-su ‘si-a bagat picioarele’ in sedinta (stie ca daca sotia plange chiar e grava treaba, pentru ca plang rar si atunci cand nu mai pot). Si a stat cu mine in telefon sa ma calmeze. Mi-am varsat oful si am inchis cu speranta ca nu voi mai ceda pana diseara. Sunt mama si trebuie sa pot, mi-am zis. Cine m-a pus sa am 3? Na, sa ii cresc acum!
M-am uitat lung la Maria care inca ma mangaia si la Alexandru care se uita intrebator. Amandoi au fost asa de cuminti de dimineata. S-au jucat singuri doar sa ma lase sa fug cu Achim in camera sa ii dau cand de papa cand sa il pun la somn. E da, au tipat de 2 ori si ei ca s-au ciondanit. Dar o nimica toata pe langa grozavia de frate-sau. Dupa ce m-am calmat la telefon le-am spus celor mari ca le pun masa dar ca trebuie sa pape singuri caci eu voi incerca iar sa ii dau lapte lui Achim. S-au asezat unul langa altul si au papat ciorbita cu lingurita mica fiecare din bolul sau. Apoi felul doi (adica niste salata de vinete si niste camembert cu nuci) le am mancat impreuna. La ora 13.00 am fugit toti in pat si ei au fost dusi de somn. Eu am ras o ciocolata de nervi, ca pentru un pahar de vin sau bere era cam devreme. Am o regula clara, in zilele negre am voie alcool, dar dupa ora 17.00. Si cand spun ca beau nu va imaginati ca beau mai mult de doua guri. Dar suficient cat neuronii mei sa se relaxeze. Si da, se intampla rar. Slava Domnului ca in rest nu e asa. Pe la 3 m-a sunat mama sa imi povesteasca ce frumos e pe Ceahlau si ce inghetata de trandfiri a mancat si ca trebuie sa merg si eu. Eu visez sa fug de acasa macar pana la magazin cand soseste sotul. Sa ma uite Dzeu la raionul de creme, citind etichete. Macar atat! Si ea imi vorbea de vacanta… pfiu, cand oi mai pupa eu una.
