Iată că a sosit şi prima mea invitaţie de a scrie pe alt blog.
Plăcut surprinsă şi entuziasmată la maxim, am început să aştern pe o foaie aceste gânduri. De ce foaie?! Pentru că îmi notez mai repede ideile în micile pauze pe care le am.
Acum, copiii mei dorm. Ce liniştiţi sunt. Nu ai spune că sunt activi cât o grupă de creşă. Sunt prea preocupată să le ofer ceea ce au nevoie, încât nu îmi dau seama când cresc, decât în momentele când le rămân hăinuţele şi pantofiorii mici. Rareori mai stau să rememorez etapele prin care am trecut cu ei.
Fiind provocată de Zâna Scutecel, mi-am luat puţin timp să îmi amintesc care au fost cele mai grele momente de când sunt mamă.
Aş putea începe cu orele de după cezariană. Am stat 30 de ore în Postoperator şi nu înţelegeam de ce celelalte mămici primesc copilaşii în vizită şi ai mei nu sunt aduşi. Când într-un final o asistentă mi-a spus că au fost duşi la Terapie-intensivă Neonatologie, am avut parte de primul şoc ca mamă.
Tot din spital mai am momentul când aproape am leşinat peste incubatorul în care era bebe Denis. Îmi luase 2 zile să pot ajunge pe picioarele mele la secţia de Terapie-intensivă. Speriată ca de bombe, nu ştiam către ce incubatoare să mă îndrept.
Sincer, nici nu ştiam să recunosc ceea ce vedeam acolo. Însă, când mi-am văzut pentru prima dată copiii, fragilitatea lor şi aparatura la care erau conectaţi, mi-au înmuiat picioarele şi m-au transformat instant într-o chestie ce se scurgea pe picioare de pe structura proprie, ajungând să mă sprijin efectiv pe incubatorul mult mai obosit decât mine.
Panicată şi luată peste picior de unele asistente, am ajuns să mă cred ultimul om de pe lume pentru că nu puteam să mă mulg într-o cănuţă de tablă, efectiv ca o văcuţă, precum făceau alte mămici de pe holul de la Terapie-intensivă.
Când am ajuns acasă cu copiii, prima panică a fost în momentul când am văzut că un bebe se sufocă din senin. Fiind numai eu cu cumnatul acasă, cu greu am trecut peste acest moment. Au urmat perioada de constipaţie, când plângeam cu bebeii în braţe. Apoi durerile de gingiute, prima căzătură din pat, prima febră, prima vomă şi prima noapte când soţul a plecat în delegaţie cu munca.
Toate au fost trăite destul de intens, scăldate în senzaţia de neputinţă şi cu eterna întrebare către Dumnezeu “De ce am numai două mâini?!”
Acum, am încetat să mă mai compar cu alte mame. Cu alte puteri de femeie. Am încetat să mai cer implicarea familiei, dar încă mai sper la aceasta ca la un cadou de Crăciun.
Să fi mamă este mereu greu. Fiecare etapă are ceva-ul ei care te scoate din apele tale.
Mi-a fost greu când lumea de pe stradă sau din magazine îşi scuipa în sân ca să fie feriţi de “aşa ghinion”, sau la creşă când se răsteau la mine că al meu copil a făcut treabă mare de două ori moale în acea dimineaţă, drept urmare trebuie să îl iau neapărat pentru a nu face şi ceilalţi copii enterocolită.
Mi-a fost greu când doctorul de la spital mi-a reproşat că sunt inconştientă pentru că am plecat singură cu copiii la ecografia transfrontanelară. Şi culmea, acolo, tot o mămică de gemeni m-a ajutat.
Dar cel mai rău m-a durut când socrii au preferat să investească parţial într-o maşină (pentru noi ce este drept) decât să ne ajute efectiv cu creşterea copiilor. Nici măcar de Crăciun nu au bătut un apropos că ar vrea să ne vadă.
Cu toate acestea, îmi cresc copiii sănătos. Mănâncă printre altele spanac, ştevie şi broccoli. Adoră turta dulce şi gogoşile mele. Adorm mai uşor cu tati şi luăm jumătate de casă când plecăm în deplasare.
Au un raft în şifonierul lor plin cu cărticele de colorat, cu acțipilde sau cărţi de poveşti. Proverbe şi zicători stau alături de jocuri de perspicacitate pentru pitici. Mini enciclopedii şi creioane colorate se ceartă pe fiecare centimetru pătrat de raft, pentru că tempera alunecă mereu de pe cutia de acuarele.
Dorm puţin şi tresar la fiecare oftat al copiilor. Mi s-au alungit urechile de aud prin 3 uşi. Dar sigur ştiu un lucru: când este linişte… este grav!
Sunt mamă şi se pare că sunt puţin mai puternică decât mă cred în stare. Sunt cât se poate de normală, cu tabieturile mele şi cu câteva kilograme în plus după sarcină. Cu siguranţă acelea îmi sunt de ajutor când nu reuşesc să mănânc nimic toată ziua.
Acum 3 ani, in ajun de Craciun a venit micuta noastra Maria Katarina. V-am povestit despre nasterea ei anul trecut AICI.
Ma intreb privind-o asa mare cand si cum a trecut timpul. Primul zambet mi l-a dat fix in momentul in care mi-au pus-o la piept. Avea ochii inchisi dar era toata un zambet cand m-a simtit. De atunci nu se opreste din zambit.
A fost un bebelus adorabil iar acum este o fetita magica. Era pufoasa in primele luni (cum le sta bine bebelusilor sa fie), curioasa si mereu gata de joaca.
Primul an de mamicie cu ea a fost de vis. Ghemotocul meu mic m-a invatat sa iubesc cum nu credeam ca este posibil. M-a ajutat sa schimb ce n-am putut schimba la mine si m-a invatat ce este rabdarea in orele de lungi plimbari in noapte. Pentru ea incerc sa devin cea mai buna versiune a mea. Pentru ea as aduce luna si stelele. Pentru ea as muta muntii. De dragul ei am testat zeci de retete de biscuiti pentru a-i gasi pe cei perfecti si as mai testa inca pe atat.
Momentul nostru de iubire este cand adoarme in bratele mele iar eu stau si ii admir perfectiunea fetei sale. Ii spun zilnic ca o iubesc de o mie de ori si mi se pare prea putin. Schimbam imbratisari cu sutele dar parca nu este suficient. As vrea sa opresc timpul in loc si sa o tin cat mai mult asa, copil inocent si delicios, doar pentru inima mea.
Cum e Maria?
Au trecut 3 ani si s-au schimbat multe. Este la fel de curioasa dar foarte precauta in tot ceea ce face. Este fascinata de tati, de Alexandru si de bunicii ei. Ii place sa socializeze, dar isi alege cu grija prieteniile. Ii plac copii si se fereste de cei agresivi.
Adora baschetul si se uita cu drag la cei pe care ii vede jucand in parc, iar apoi incearca sa arunce si ea mingea la cos. Nu ii prea plac papusile, dar adora cartile. Ii place sa danseze si sa cante si cred ca l-ar lua pe Mickey acasa cu ea.
Este surioara perfecta pentru Alexandru. De cand a venit pe lume fratiorul ei, ea l-a primit cu bratele deschise. Vroia inca de atunci sa il tina cat mai mult langa ea, ma astepta rabdator singurica pana il culcam pe Alexandru, iar acum imparte bratele mele cu el si jucariile din cand in cand.
Este minunea mea de Craciun, copilul meu adorabil care m-a transformat in mama si pentru care as renunta la orice, doar sa ii fie bine ei.
Multumesc ca m-ai ales sa iti fiu mama si iti promit sa te iubesc toata viata si dincolo de ea.
Bebelusii sunt aceste creaturi mici si delicioase care fura nu doar privirea dar si inima oricui. Sunt dragalasi, miros a laptic si nimeni nu ar banui ce ‘balauri’ ar putea zace in ei. Habar nu ai cat de multa munca este cu aceste fapturi minunate.
Unele mamici sunt mai pregatite decat sunt altele. Unele au mai interactionat prin vecini sau prieteni cu acesti micuti si stiu ce poata sa iasa la suprafata din ei. Doar ca pe unele mamici le ia pe nepregatite si nu stiu exact ‘ce le-a lovit’.
Este vital sa raspundeti cu ‘Da’ macar la jumatate dintre intrebari, ca sa va dati seama daca sunteti pregatite sa intrati in ‘campionatul de mamicie’.
1. Sunteti gata sa renuntati la viata voastra asa cum o stiati pentru una plina de neprevazut si aventuroasa? Viata unui bebelus poate fi interesanta.
2. Sunteti gata sa uitati ce este somnul si sa va descurcati cu cateva minute de atipeala intre alaptari? Pe vremuri una dintre cele mai grele torturi la care erau supusi detinutii din inchisori, era sa nu fie lasati sa doarma.. Acestia nu mai putea gandi, iar organismul ceda intr-un timp foarte scurt.
3. Sunteti gata sa renuntati la lenjeria sexi pentru mult mai simpaticul sutien de alaptat?
4. Sunteti gata sa plimbati o greutate intre 3 kg si 10kg in brate in cateva seri (a se citi vreo 100 cam asa) mai zbuciumate?
5. Sunteti gata sa nu va mai auziti gandurile o buna perioada de timp?
Fulga nu este doar o vacuta simpatica..
6. Sunteti gata sa va simtiti un pic Fulga (vacuta simpatica de la TV)? Furia laptelui este un lucru de care fuge orice mamica. Alaptarea este grea si dureroasa in multe cazuri.
7. Sunteti gata sa va certati cu cei din jur pentru orice? Epuizarea va va ajuta sa nu mai ganditi coerent si vi se va parea ca toti cei din jur se iau de voi.
8. Sunteti gata sa uitati de voi pentru minunea voastra?
9. Sunteti gata pentru ca cearcanele sa nu mai plece din viata voastra?
10. Sunteti gata sa iubiti o gangurice mai mult decat ati iubit vreodata pe cineva?
11. Sunteti gata sa primiti iubire neconditionata indiferent ca ati facut ultimul dus acum cateva zile, ca aveti unghiile ciupite si parul gras?
13. Sunteti gata sa lesinati de iubire cand va va spune ‘mama’, va va zambi si va va lua in brate?
Mai in gluma mai in serios viata de mamica vine cu multe lucruri la pachet. Cu cat esti mai pregatita cu atat lucrurile ti se vor parea mai simple.
Indiferent de relatia pe care ai avut-o cu mama ta pana in momentul in care te pregatesti sa devii chiar tu mama, aceasta se va schimba…in bine sau, de cele mai multe ori, in rau.
Va exista cel mai probabil perioada de tatonari inainte de nastere, cand viitoarea bunica va veni cu sfaturi si idei. Pe unele le vei accepta ca sa nu o superi, pe altele le vei refuza fara drept de apel. Pana la urma tu esti mama si tu stii cel mai bine ce are sau nu nevoie copilul.
Ce te faci insa, daca simti ca nu mai poti si ai nevoie de ajutor? Treci peste micile neintelegeri, inchizi ochii, stabilesti reguli clare?
Exista cazuri cand bunicile devin teritoriale inca de la inceput. Isi impun punctul de vedere mult prea hotarat, ca biata mama si asa sleita de puteri, plina de hormoni si epuizata, nu simte ca mai poate spune ceva. Sa renuntati la ajutor nu este o idee buna, sau macar nu de tot.
Ce sfaturi va dau?
1. Setarea unor reguli clare trebuie stabilita dinainte de nastere. Stiu ca sunt lucruri la care nu te poti gandi inainte de a naste, dar macar cateva dintre lucrurile esentiale stabileste-le (de exemplu: caciulita in casa, baita de seara si curentul care sta sa-l prinda pe pici).
2. Rabdare, rabdare si iar rabdare. Voi cu ea, caci ea e mai in varsta.
3. Fiti deschise la ce are de spus dar inarmati-va cu argumente serioase la ce nu sunteti de acord.
4. Vorba dulce mult adulce. Incercati sa ii explicati bland de ce nu sunteti de acord cu anumite lucruri.
5. Incercati sa va bucurati de prezenta ei doar cand trebuie. Mai rarut ca e mai dragut, iar bucuria va fi reala.
6. Ganditi-va la ce face bine si concetrati-va pe acest lucru atunci cand va este greu.
7. Puneti-va in locul ei atunci vreti ‘sa-i sariti in gat’. Nu o face cu gand rau, ea doar asa crede ca este bine.
Nu e usor sa fii mama, nu este usor sa fii bunica, dar impreuna aveti acelasi scop: binele copilului. Viata e mai frumoasa cu putina intelegere.
De cand l-am nascut, iubirea s-a mai inaltat cu o treapta.
Invitatia Anei de a cumpani cele mai dificile epidoade ale lumii de mama m-a pus in dificultate mai mult decat as fi crezut. Mi-a imobilizat involuntar sufletul si mintea pentru a face loc realitatii si m-a obligat sa ma scufund adanc in ea. Cred ca pana acum am ignorat sau, pur si simplu, mi-am blocat amintirile urate si nu le-am discutat amanuntit cu nimeni. De rusine. De rusine ca au fost momente in care nu ma simteam o femeie puternica si pregatita pentru noul rol. Atunci, mi-a fost rau fizic si psihic.
Nasterea pentru mine a fost un chin. Am nascut natural, la termen, un mandru baietel, Luc, dar cu mare dificultate si cu doua moase. Mama mica, bebe mare, cliseul clasic. Iar sfatul “ai sa uiti rapid” – pe care l-am primit adesea, de mine nu s-a lipit nici cu rugaciuni. Ori de cate ori rememorez momentul, simt un fior ce cade ca fulgerul din piept pana la calcai si imi spun ca, la al doilea, o sa iau clar cezariana in brate. Sunt convinsa ca durerile ce au urmat nasterii nu mi-au fost pregatite numai mie, ca n-oi fi eu mai cu mot. Dar asta nu ma incalzeste catusi de putin. In sezut nu puteam sta, asa ca am alaptat adesea din picioare. Atasarea a fost mult timp incorecta si, cand il puneam la san, numai “magie” nu simteam. Strangeam din dinti de durere si imi tineam respiratia pana ma obisnuiam. Canalele de lapte mi s-au infundat de am ajuns la “Urgente” cu febra, parul a inceput sa imi pice de am crezut ca raman cheala, iar memoria ma lasa balta (eram de-a dreptul nauca!) de am crezut ca am un inceput de Alzheimer. Lucruri obisnuite, inteleg acum.
Coaja era crapata, da, dar miezul era praf. Discomfortul fizic nici macar nu se ridicase la umarul celui psihic. In primele saptamani, aveam episoade (scurte, ce-i drept!) in care plangeam haotic de frica de responsabilitate si ma ascundeam sa nu ma vada sotul sau mama. Ma apuca panica și parca ramaneam fara aer cand realizam cat de mult mi s-a schimbat universul. Cand socoteam cate nopti va trebui sa ma ridic din pat si sa il alaptez, cand ma gandeam ca ceaiurile mele la Infinitea vor trebui sa mai astepte, aproape ca vedeam stele verzi.
Citisem ca legatura dintre mama si copil trece de granita concretului si ca energia celei dintai se poate transmite celui din urma. Asa ca, pentru a-mi goli mintea si a-l feri de orice emotie negativa, am inceput sa numar de cate ori suge cand “servea masa”. Efectiv ii numaram gurile de lapte si ma linisteam. Unu, doi, trei, patru si asa mai departe. La inceput, in primele zile, imi amintesc ca lua vreo 100-150 de gurite la o masa, ca mai apoi sa ajunga si la peste 1.000 de guri, la puseele de crestere. O ora si jumatate numaram incontinuu.
Ati zice ca eram clar in pragul disperarii si ca o luasem razna. Ati presupune, poate, ca acele cateva saptamani de inceput au fost grele si ca, odata cu obisnuinta, timpul a redevenit prietenos. Asa este. Eu mi-am accepat treptat raspunderea de mama, suferintele fizica si morala disparusera sau ma invatasem cu ele, iar viata parea frumoasa din nou. In sfarsit, ma bucuram de noi. Dar in momentul in care copilul meu, el, a luat contact cu durerea – de colici, de dinti, de constipatie – ei, bine, atunci m-am dezintegrat.
Atunci mi-a fost mai greu ca oricand si am crezut ca eu nu sunt pregatita sa fiu mama. Mi se parea crunt (si acum mi se pare!) sa il vad cum se chinuie si sa nu pot sa il ajut. O gamalie mica, mica, sa se zvarcoleasca de durere si sa planga pana se invineteste. Iar tu, cel mai bun prieten al sau si omul in care si-a pus toata speranta, sa fii neputincios. Va spun, imi venea sa intru in pamant si sa nu mai ies. Nu puteam decat sa il tin brate si sa plang si eu cu el. Voiam sa ma doara pe mine si numai pe mine si preferam sa mai nasc o data decat sa il vad asa. Evident, am incercat toate remediile si se linistea in final. Iar norocul nostru, si al lui, si al meu, a fost ca am avut parte de putine astfel de momente pana acum, la zece luni: patru de colici, patru de dinti si trei de constipatie. Putine, dar le tin BINE minte.
In sfarsit, intre timp am invatat sa imi mai controlez emotiile, sa nu le mai las sa circule in voie. Si mi-am dat seama ca sintagma “cel mai greu moment ca mama” va aparea ori de cate ori ii va fi greu copilului meu. Niciodata nu am crezut ca iubirea poate capatata asemenea imensitati. Niciodata, pe cuvant! Iar cine ma cunosate, stie ca sunt o romantica fara leac. As putea scrie un roman de dragoste despre mine si sotul meu, cu care sunt de peste 12 ani si cu care am crescut din clasa a treia. As fi jurat ca dragostea noastra e cea mai inalta. Dar uite ca nu-i. De cand l-am nascut pe Luc, iubirea amandurora s-a mai inaltat cu o treapta catre el. Si da, nu pot sa uit momentele grele prin care am trecut. Mintea nu ma lasa. Dar as mai trece de o mie de ori prin ele, cu toata osteneala, daca stiu ca la capat imi gasesc copilul fara prea multi dinti, cu ochii verzi si genele lungi. Daca imi gasesc fericirea.
Iar singurul sfat pe care imi permit sa il dau mamelor sau parintilor este sa aiba rabdare. Mai devreme sau mai tarziu, toti o vor gasi pe a lor.
Va invit sa o cunoasteti pe Alexandra si sa ii cititi povestile pe Bebelonia.
