De ce am doar 2 mâini?

ianuarie 26, 2018

iconita

Ana Maria Ivan

income inequality is making women more depressed min

Iată că a sosit şi prima mea invitaţie de a scrie pe alt blog.
Plăcut surprinsă şi entuziasmată la maxim, am început să aştern pe o foaie aceste gânduri. De ce foaie?! Pentru că îmi notez mai repede ideile în micile pauze pe care le am.
Acum, copiii mei dorm. Ce liniştiţi sunt. Nu ai spune că sunt activi cât o grupă de creşă. Sunt prea preocupată să le ofer ceea ce au nevoie, încât nu îmi dau seama când cresc, decât în momentele când le rămân hăinuţele şi pantofiorii mici. Rareori mai stau să rememorez etapele prin care am trecut cu ei.
Fiind provocată de Zâna Scutecel, mi-am luat puţin timp să îmi amintesc care au fost cele mai grele momente de când sunt mamă.
Aş putea începe cu orele de după cezariană. Am stat 30 de ore în Postoperator şi nu înţelegeam de ce celelalte mămici primesc copilaşii în vizită şi ai mei nu sunt aduşi. Când într-un final o asistentă mi-a spus că au fost duşi la Terapie-intensivă Neonatologie, am avut parte de primul şoc ca mamă.


Tot din spital mai am momentul când aproape am leşinat peste incubatorul în care era bebe Denis. Îmi luase 2 zile să pot ajunge pe picioarele mele la secţia de Terapie-intensivă. Speriată ca de bombe, nu ştiam către ce incubatoare să mă îndrept.
Sincer, nici nu ştiam să recunosc ceea ce vedeam acolo. Însă, când mi-am văzut pentru prima dată copiii, fragilitatea lor şi aparatura la care erau conectaţi, mi-au înmuiat picioarele şi m-au transformat instant într-o chestie ce se scurgea pe picioare de pe structura proprie, ajungând să mă sprijin efectiv pe incubatorul mult mai obosit decât mine.
Panicată şi luată peste picior de unele asistente, am ajuns să mă cred ultimul om de pe lume pentru că nu puteam să mă mulg într-o cănuţă de tablă, efectiv ca o văcuţă, precum făceau alte mămici de pe holul de la Terapie-intensivă.
Când am ajuns acasă cu copiii, prima panică a fost în momentul când am văzut că un bebe se sufocă din senin. Fiind numai eu cu cumnatul acasă, cu greu am trecut peste acest moment. Au urmat perioada de constipaţie, când plângeam cu bebeii în braţe. Apoi durerile de gingiute, prima căzătură din pat, prima febră, prima vomă şi prima noapte când soţul a plecat în delegaţie cu munca.
Toate au fost trăite destul de intens, scăldate în senzaţia de neputinţă şi cu eterna întrebare către Dumnezeu “De ce am numai două mâini?!”
Acum, am încetat să mă mai compar cu alte mame. Cu alte puteri de femeie. Am încetat să mai cer implicarea familiei, dar încă mai sper la aceasta ca la un cadou de Crăciun.
Să fi mamă este mereu greu. Fiecare etapă are ceva-ul ei care te scoate din apele tale.
Mi-a fost greu când lumea de pe stradă sau din magazine îşi scuipa în sân ca să fie feriţi de “aşa ghinion”, sau la creşă când se răsteau la mine că al meu copil a făcut treabă mare de două ori moale în acea dimineaţă, drept urmare trebuie să îl iau neapărat pentru a nu face şi ceilalţi copii enterocolită.
Mi-a fost greu când doctorul de la spital mi-a reproşat că sunt inconştientă pentru că am plecat singură cu copiii la ecografia transfrontanelară. Şi culmea, acolo, tot o mămică de gemeni m-a ajutat.
Dar cel mai rău m-a durut când socrii au preferat să investească parţial într-o maşină (pentru noi ce este drept) decât să ne ajute efectiv cu creşterea copiilor. Nici măcar de Crăciun nu au bătut un apropos că ar vrea să ne vadă.
Cu toate acestea, îmi cresc copiii sănătos. Mănâncă printre altele spanac, ştevie şi broccoli. Adoră turta dulce şi gogoşile mele. Adorm mai uşor cu tati şi luăm jumătate de casă când plecăm în deplasare.
Au un raft în şifonierul lor plin cu cărticele de colorat, cu acțipilde sau cărţi de poveşti. Proverbe şi zicători stau alături de jocuri de perspicacitate pentru pitici. Mini enciclopedii şi creioane colorate se ceartă pe fiecare centimetru pătrat de raft, pentru că tempera alunecă mereu de pe cutia de acuarele.

Dorm puţin şi tresar la fiecare oftat al copiilor. Mi s-au alungit urechile de aud prin 3 uşi. Dar sigur ştiu un lucru: când este linişte… este grav!

Sunt mamă şi se pare că sunt puţin mai puternică decât mă cred în stare. Sunt cât se poate de normală, cu tabieturile mele şi cu câteva kilograme în plus după sarcină. Cu siguranţă acelea îmi sunt de ajutor când nu reuşesc să mănânc nimic toată ziua.

Pe Georgiana vă invit să o citiți pe OrdinesauDezordine.

 

\

Shop

\

Lasă-te inspirată

Descoperă mai multe…

Share This

Share This

Share this post with your friends!

%d blogeri au apreciat: