Ieri dimineata cand l-am sunat pe tata, ma intreaba speriat daca suntem bine. Ii spun ca da si ca ne indreptam spre Vatican.
Incepe sa imi povesteasca de un atentat care a fost in Roma cu o seara inainte. Aici totul e calm, plin de turisti si politie la orice colt. A fost un teribilist care a dat foc la niste masini undeva printr-un cartier pe lana Colosseum. Asa ca noi suntem in siguranta!
Sunt asa de obosita de parca o mie de strumfi ma lovesc cu ciocanelul peste fiecare particica a corpului. Ma dor muschi de care nu stiam ca exista. E clar, antrenamentul cu copiii e o joaca comparativ cu plimbarile de pe aici. Nu am alergat, ne-am uitat privind vreun monument si totusi, ma simt sfarsita.
Nu stiu cum le voi face fata piciilor de luni incolo. Cred ca o rog pe Bubu sa mai stea 2 zile cu noi pana ma pun pe picioare.
Aseara incercam sa imi imaginez cum vor reactiona copiii cand ma vor vedea. Eu merg sa ii iau, Alex lucreaza. O sa mor de placere contopita cu imbratisarile si saruturile cu care ii voi sufoca.
Multa grija si iubire!
