Viața îți oferă întotdeauna a doua șansă. Ziua de mâine.
Am realizat acest adevăr prima oară când aveam 23 de ani primind un diagnostic dur, tumoare de col uterin. Nu putea fi adevărat cu atât mai mult cu cât aveam o sarcină avansată în luna a șasea. A fost cel mai greu moment fiindcă mi s-a spus că trebuie să aleg între mine și copilul meu. Nu puteam să fac o alegere, am ales să lupt pentru amândouă. Lacrimile îmi curgeau pe obraz când am ieșit pe ușa ginecologului fiindcă știam că într-un fel sau altul viața mea se va schimba pentru totdeauna. Trebuia să iau o pauză lungă, să renunț la tot ceea ce îmi propusesem pentru mine: o carieră frumoasă, munca mea de ani de zile, planurile de a pleca din țară.
Într-un fel îmi spuneam că nu e adevărat ce am auzit, am fost extrem de precaută, urmasem tratamentul cu rigurozitate. De ce eu? Cred că mi-am repetat întrebarea asta de sute de ori. Pe de altă parte ideea de a avea un copil la această vârstă mă speria destul de tare. Nu mă înțelegeți greșit ador copiii, îmi doream vreo trei, dar pe la 30 de ani când viața mea trebuia să fie într-o ordine anume.
Pe de altă parte au apărut problemele aferente: trebuie să mă operez, nu știu nimic despre tumoare, sarcina e ok sau nu, cum gestionez relația cu părinții mei terminați psihologic în momentul în care au aflat vestea, identificarea unui medic bun și de încredere.
Au fost trei luni de zile până la nașterea fetiței mele, în care, ziua de mâine a fost un dar și o lecție. O lecție despre oamenii din jurul meu care au ales să plece și alții care au decis să rămână. Știți cum se spune niciodată să nu spui niciodată. Mi-am propus atunci să nu mai am încredere decât în mine sau cel puțin să deschid ochii mai bine atunci când …acord încredere.
Oricât de mult ai vorbi despre experința ta de viață, nu e suficient atunci când știi că miza e deja pentru doi.
Responsabilitatea la fel. Și am fost un om care și-a depășit limitele. Asta pentru că am aflat abia, pe parcurs, că de faptnoi suntem cei care trasăm aceste limite, inconștient.
Vă spun doar finalul poveștii – am găsit medicii potriviți pentru ca Paula, fiica mea, să vină pe lume. Unul în țară, altul în străinătate. Fiecare în felul său m-a ajutat să percep viața și lupta pentru viață altfel. Sunt prezenți și acum în gândurile mele deoarece ambii mi-au spus același lucru, parcă s-ar fi înțeles. Să lupt pentru Paula și viața începută alături de ea.
Cinci ani mai târziu eram deja căsătorită, mutată în București, orașul tuturor posibilităților și așteptam al doilea copil, băiat potrivit ecografiei. Culmea, în luna a șaptea aflu că, de fapt, voi avea tot o fetiță…what…păi cum așa, cu toate investigațiile posibile, triplu test etc, greșim sexul copilului?
Noroc că luasem hăinuțe unisex. Mai greu a fost pentru soțul meu să renunțe la ideea de Petru Șerban și a Paulei care își dorea un frate.
În august s-a născut Mara cu surle și trâmbițe așa cum îi stă bine unui Leu. Până la nouă luni totul a fost perfect. În măsura în care totul poate fi perfect cu un bebeluș. Apoi a început febra, răcelile, rinitele, dermatitele și episoade diareice fără sfârșit. Vreau să uit de porțiile de orez, pâine prăjită, morcov, banană, ceai de mentă neîndulcit și măr copt. Nu mai vorbesc de antidiareice.
Până la un an au alternat perioadele bune cu perioadele rele, dietă cu săptămânile, finalizată cu constipație. Logic de altfel. Însă, în momentul în care reveneam la mâncarea normală diareea era prezentă. Teste de alergii, medici pediatrii schimbați fiindcă toți ridicau din umeri, atunci când le ceream un diagnostic clar sau o soluție mai eficientă decât debridat, săruri de rehidratare orală, Zyrtec, etc.
Mara a sărbătorit un an în spitalul Elias.
Eram internate pentru o săptămână, din același motiv: diaree inexplicabilă. Perfuzii pentru rehidratare, certuri cu personalul din spital, antibiotic perfuzabil pentru o presupusă diaree infecțioasă nedeterminată sau mai nou sindromul colonului iritabil. Chestia cu laptele praf fără lactoză era la ordinea zilei. Am ajuns să ne hrănim doar cu banană, piure de morcov și orez fiert, eventual puțin piept de pui.
Am plecat din Elias în ideea că trebuie să caut un medic mai bun, schimbasem patru medici. Simțeam ca orice mamă că nu e drumul bun pentru copilul meu. Era deja sub greutatea normală pentru vârsta ei, nu mai asimila alimentele cum trebuie. Ultima încercare a fost la Budimex, la un medic renumit, care ne-a trecut pe Singulaire doar fiindca IgE-ul Marei era peste valoarea normală, nu îngrijorător. Restul analizelor erau ok. Știam că se recomandă alergiilor respiratorii și trăiam o dilemă legat de eficiența lui.
Am încercat probiotice concomitent cu administrarea tratamentului cu Singulaire. După trei luni de Singulaire, Mara era la fel, cu un simptom în plus, acela de copil dopat, lucru aflat când am recitit cu atenție prospectul de la Singulaire. Medicul a întrerupt imediat tratamentul speriat de ceea ce i-am povestit, a ridicat din umeri la eterna întrebare ce are copilul.
Mi-a propus varianta de a încerca un medicament aflat în fază de testare în U.E. care se poate aduce pe comandă, asta în condițiile în care nu avem alte link-uri. Acest medicament verifica un presupus diagnostic. Boala Crohn.
Atunci mi-am dat seama că sunt singură într-un sistem medical viciat și neinformat, că am ajuns eu să-i fac rău cu mâna copilului meu apelând la experiența lor medicală. Am verificat medicamentul recomandat și am aflat că nu se prescrie decât în cazul unui diagnostic clar care elimină orice dubiu. Fiind în fază de studiu, nu puteau fi estimate posibile efecte secundare, în funcție de individ.
Ce era de făcut? Mara nu putea aștepta. Nu putea trăi cu patru alimente. Eram în pragul disperării, trăiam o furie cumplită alimentată de neputința mea de a-mi ajuta copilul să trăiască. Pe de altă parte sufeream că nu ajungeam sub nicio formă să-i acord Paulei acea atenție de care avea nevoie.
De doi ani de zile internetul îmi oferea mai multe alternative decât medicii cărora le acordasem încrederea mea. Am început să mă informez și mai mult, trecând la studiile medicale din străinătate și articole din revistele de specialitate.
Așa am aflat de World Clinic. Exista un centru de recoltare și la noi în România.
Mi-am făcut programare și am început investigațiile. Punctul de pornire au fost cele două dosare medicale cu toate tratamentele medicale de până atunci. Rezultatele analizelor au venit după două săptămâni, cu adnotările medicilor din străinătate care studiaseră fișa Marei.
Copilul meu avea intoleranță la 90% din cele aproape trei sute de alimente testate, mucoasa intestinală distrusă, dezechilibru puternic al florei intestinale și malabsorbție.
Eram fericită. Sună aberant când spun asta dar măcar știam ceva cert și ce trebuie să fac mai departe. A fost un drum greu cu trei luni de dietă dură și tratament pentru restul afecțiunilor cu medicamente aduse din Germania. Am urmat acest drum cu analize, dietă și tratament timp de un an dar rezultatele nu au încetat să apară. Mara lua în greutate, scăpasem de episoadele diareice, și puteam mânca absolut orice.
Au trecut încă 7 ani de atunci și viața noastră a revenit la normal. Nu urmăm un tratament doar avem grijă la ce mâncăm. Citesc în continuare pe tema intoleranțelor, gătim împreună, apreciem ceea ce avem în jur.
Din tot ceea ce am trăit până acum, pot spune că a fost o lungă poveste cu un început surprinzător și curajul de a accepta provocarea de a învăța despre mine și limitele mele ca femeie și mamă.
În dorința de a face față acestor provocări am învățat despre viață și puterea de a transforma imposibilul în posibil. A fost extrem de greu dar nu am încetat să pierd esența poveștii și bucuria acestui drum.
Pe Mariana o puteti citi pe Positive Mother (www.positivemother.ro)