Ma doare atat de rau capul, ca-l simt ca un organ care in traiectoria lui spre libertate s-a prins de corpul meu si nu mai vrea sa plece. Dar nu-mi apartine. Dintii ma dor groaznic, ochii imi lacrimeaza, gura imi este uscata. Simt vid si reflexele intarziate.
Ieri intr-un magazin de pantofi, mi-am intins mana catre o pereche si-am cules de pe jos perechea de langa. Noroc cu vanzatoarea ca era racita si m-a inteles.
Azi dimineață, abia am reusit sa ma ridic din pat. Parca eram un zombie care dormise criogenat si in loc sa se trezeasca peste un milion de ani sa repopuleze planeta, s-a trezit femeie, intr-o familie cu copii si fara sot acasa.
As fi baut o tona de cafea cu Theraflu. Oricum, am simturile atrofiate.
– Mamiii, vreau cereale. Nu din alea, de celelalte!
– Eu nu vreau cereale! Mie nu-mi plac cerealele.
– Dar ieri ai mancat, Beti! Aceleasi cereale….
– Azi nu-mi plac. Vreau doar lapte.
– Va rog, vorbiti mai incet. Ma doare rau capul. Mami e racita.
– Vreau lapte din ala bun, mami!
– Am auzit, te rog sa ai rabdare. Si mai incet, te roooog…
E clar că nu există conceptul de mama bolnavă.
Nici genetica nu ne ajuta, dar nici soarta. Mama e cea care hraneste familia, care o aduna impreuna, care ii strange in brate si le da speranta.
Mama nu poate sa fie bolnava! Mama e mereu sanatoasa, vesela si puternica!
Adevarul e ca atunci cand ma intorc din piata cu zeci de pungi cu mere, pere, struguri, bostani, cartofi si legume de supa, chiar par puternica. De fapt, chiar sunt puternica. Imi raman 20 de minute manerele de la pungi impregnate in palme. De aia poarta WonderWoman manusi, in caz ca nu stiati.
Iar lui Andre i se pare amuzant.
Tusesc ca o toba stricata. Se uita copiii la mine si rad.
– Mamaaa, ce glas ai!
– Sunt racita, copii, spun eu cu glas de milog.
– Esti amuzanta.
Iar Andre incepe sa ma imite.
– Beti, uite asa face mami: hrrrr, hrrrrr!
Ha, ha, ha
– Mami, nu mai fa asa, fii serioasa! imi spune bland Beti.
– Eu chiar sunt racita, copii, ma doare si capul.
– Vino la doctorita Plusica, ma imbie Beti.
Eu cred că l-am prins pe Dumnezeu de un picior.
– Aaaa, ce bine, Beti. Hai, fa-ma bine, o incurajez eu, poate-poate primesc si eu cateva minute de relaxare pe canapea.
Plusica imi da o pastila, imi pune termometru, iar dupa 3 secunde:
– Gata, mami, esti bine. Acuma eu, dar mie fa-mi mult!
”Barbate, unde te-ai dus si de ce m-ai lasat?”
Eu nu racesc usor. Practic, nici nu-mi amintesc bine cand am fost ultima data racita. Cel mai usor raceste Cris. Sta la pat si orice simptom e o potentiala moarte subita.
Cât mi-am dorit și eu să fiu bolnava. Macar o data, o singura data sa aiba si de mine cineva grija.
De fiecare data cand ii mai duceam lui Cris la pat un ceai cald, o supica, umblam cu el pe la medici, faceam liniste sa doarma, mult, cat are nevoie ca sa-si revina, mi-am doit sa fiu si eu o data racita. ca si varsat de vant tot in vacanta d eprimavara am facut si n-am lipsit o zi de la scoala, saraca de mine.
Bai, dar nu cand sunt singura acasa cu copiii, cand nu am frigider, cand trebuie sa ornez bostani pentru scoala lui Andre, cand trebuie, trebuie, trebuie sa fac un milion de lucruri singura.
– Doamne, ai inteles gresit! Am nevoie sa fiu racita cand are cine sa aiba grija de mine.
In rest, sunt bine, multumesc!
Pe Dina o puteti citi pe mamipetocuri sau pe Scoalafamiliei
