Până să devin blogger recunosc că ‘judecam’ greșit acest ‘job’.
Mi se părea că oamenii care scriu pe blogurile personale sunt un fel de ‘zei’ cu o viață de vis. Îmi și imaginam cum stau ei dimineața pe o terasă frumoasă, cu cafeaua în mână și laptopul în fața, ascultând Mozart..
Niciodată nu mi-am dat seama că cel puțin ca blogger și părinte, lucrurile sunt departe de visul meu.
Am o mie de idei și o mulțime de articole pe care le-as scrie dintr-o suflare …dacă aș avea cum.
Pe laptop scriu atât de rar, încât nu țin minte nici unde îl pun.
Trăiască telefonul și somnul de prânz al copiilor, serile când e liniște și duminicile când tati se ocupă de ei.
Ca mamă nu ești niciodată singură, asta dacă nu ai norocul să ai copiii ceva mai mari și să meargă la grădiniță.
Eu am ales să îi am pe amândoi acasă și ador asta. Dar cu cât cresc cu atât copiii au nevoie de mai multă atenție de la mine.
Ziua inventez jocuri și activități, seara mă joc cu cuvintele.
Când ai un job de birou, ai program clar: 9-17 e liniște și cu pauze ori de câte ori ai nevoie.
Aici de la 7,8 dimineața intru în priză cu schimbat de fundulețe bucălate și laptici .
Zilnic la 9.30 postez articolul din ziua respectivă. 90% din timp Maria se joacă cu lego iar eu îl am pe Alexandru maimuțica pe mine. Bine că pot tasta cu o mână.
De câte ori sunt sunată ….de oricine și se aud glasuri de copii, sunt întrebată ‘dacă să mă sune mai tarziu’. Mereu râd și mereu spun ‘la mine e așa mereuuu’.
Când răspund mesajelor private sau de pe pagina de facebook, aproape întotdeauna o fac cu Alexandru în cârca mea și costruind o casă din lego cu Maria. Îmi este greu să mă concentrez și să răspund prompt mereu, dar o fac pe cât posibil.
În cursul zilei multe ore telefonul stă pe masă, iar eu sunt toată doar a lor fix așa cum își doresc și au nevoie.
În primul rând sunt A LOR și apoi sunt restul.
A fi blogger este tare frumos, mai frumos decât credeam. ‘Condițiile de muncă’ sunt ‘dificile’ dar nu imposibile.
Voi cum vedeți bloggerii?
Multă grijă și iubire!
