Zilele trecute când a venit Alex acasă s-a speriat de nasul meu pe care apăruse o vânătăie de toată frumusețea. Râd și îi spun că e capodopera lu’ fii-su: ne-am jucat liniștiți pe covor unde ‘beam un pic de ceai’ iar Alexandru avea o ceașcă mică dar din porțelan. Când s-a întors spre mine mi-a trântit una de am zis că văd stele verzi. Și uite ditamai vânătăia.
Mi-am adus aminte de un control pediatric la care am fost cu Maria când avea un an și începuse medicul să ne întrebe mirată de vânătăile de pe picioare. Îi zic ușor rușinată că ne alergăm mult prin casă și inevitabil facem și vânătăi. NOI, pentru că alerg cot la cot cu ei și fără să vreau sunt plină de vânătăi.
Nici nu se putea altfel dacă stau să mă gândesc că toată copilăria am avut picioarele pline de vânătăi, iar când le vedea mama își punea mâinile în cap că fata ei nu va purta fustă.
Să știți de la mine că port și fustă dar și mai mândră vânătăile ! Doar sunt făcute împreună cu copiii…
Voi cum vă jucați cu ai voștri? Câte vânătăi aveți împreună?
Multă grijă și iubire!
