Nu sunt mama model, ca să ne înțelegem de la început.
De fapt, ce este o mamă model? Eu nu cred în perfecțiune, cred în lucruri care funcționează. Și să vă spun un secret: nu-mi plac lucrurile perfecte.
Familiile alea din filme care au o casă mai mică sau mai mare, un băiat și-o fată, un cățel și în care părinții sunt mereu zâmbitori și veseli cred că nu există nicăieri. Doar în mintea noastră. Nouă ne mai lipsește cățelul, că-n principiu corespundem descrierii. Doar că nici măcar în poze nu putem să stăm liniștiți, să avem o aură de serenitate care să-i facă pe oameni să spună: băi, eu vreau să fiu ca ăștia când mă fac mare!
Ce zăpăciti par!
Mai degrabă ar spune ”Ia uite-i și p-ăștia cam ce zăpăciți par!” Și-mi place atât de mult!
N-am căutat niciodată să fiu o mamă ca în cărți. Mi-am urmat instinctul și acolo unde am crezut că sunt depășită de sitație am cerut ajutor.
Am citit cărți, am întrebat specialiști sau am cerut sfaturi de la oameni cu mai multă experiență decât mine într-ale creșterii copiilor.
Poate cel mai mult am citit despre adaptarea copilului numărul 1 la venirea copilului numărul 2. După aproape 6 ani în care a fost centrul universului, pentru fii-mea avea să se producă o mare schimbare și nu voiam să lase urme dureroase. Nu știam cum să fac, așa că am pus mâna pe cărți și am citit. Procesul de acomodare de la 3 persoane în casă la 4 a fost unul lent.
Am avut timp 9 luni să ne imaginăm scenarii și să gândim soluții pentru ceea ce noi credeam a fi crize. Doar că ambii copii au fost tare cumsecade (la început) și ne-am descurcat de minune până au apărut tantrumurile juniorului. Le-am dovedit și pe ele, tot citind ce zic specialiștii. Altfel cred că ajungeam și eu să mă tăvălesc pe jos de nervi.
Tantrumurile au venit fix când domnișoara a început școala, eu reîncepusem de puțin timp serviciul și domnul se acomoda și el cu viața în 4.
Acomodarea asta este un proces continuu, cu doi copii cu diferență de vârstă atât de mare. Unul hăis și unul cea, sunt într-o permanentă trecere de la agonie la extaz și înapoi. Acum se joacă liniștiți și ne uităm la ei cu drag și pace-n suflet ca peste 5 minute să explodeze cine-știe-ce bombă care strică echilibrul și-așa fragil. Se iubesc nespus ca mai apoi să vrea să scape unul de altul pe viață. După ce tensiunea noastră crește la cote ce-ar speria orice cardiolog, ei își dau mâna și se întreabă ”ne-mpăcăm?”. Nici nu încerc să intervin prea mult. Am învățat dinamica relației lor și știu că se reglează singuri.
Rar au nevoie de ajutorul nostru în remedierea situației. De fapt, nu când se ceartă sunt îngrijorată, ci când fac alianțe pentru că finalul implică aspirator, mop, numărat până la 10 (hai 100, ca să fiu cinstită!) și o pungă în care să țip.
Dacă aveați în plan să faceți un al doilea copil nu luați drept referință ce-am scris mai sus. Sau, mai bine, priviți aceste destăinuri ca fiind farmecul vieții de mamă cu doi copii. Nu ne plictisim niciodată, dar niciodată. Astăzi, de exemplu, au găsit niște pahare de unică folosință pe care le-au umplut cu apă, apoi au pus acuarele și sclipici în fiecare și s-au jucat de-a magazinul de sucuri. Sediul afacerii era în sufragerie pe parchet. Inițial am fost de acord (mai ales că aveam și ceva de lucru) cu amendamentul că nu trebuie să umple paharele și să strângă apoi totul. Am revenit asupra deciziei inițiale când am văzut că a fost implicat și sclipiciul pentru că de la un timp casa noastră este tot timpul glam și aș vrea să scăpăm de acest stil. Au strâns tot, dar când m-am dus în baie…Ce să mai lungesc povestea?! Au frecat atât la chiuvetă și cadă că sunt convinsă că au înțeles ce înseamnă să te joci responsabil.
Nu e ușor cu doi copii, dar nici nu mi-aș imagina vreodată viața noastră altfel. Și mai cu seamă, nu aș vrea nici doi copii ”cuminți”. Pur și simplu nu s-ar potrivi cu mama imperfectă din mine.
Pe Cristina vă invit să o citiți pe blogul ei zecelucruri.ro
