Acum cativa ani, intr-o zi de sambata, m-am amuzat teribil vazand filmul ‘Are we there yet’ (Mai avem?). Actiunea se petrecea in America, cand un tata isi ia cei doi copii, baitelul la vreo 7 ani si fata la 12 si traverseaza tara cu ei. Detaliile nu le mai tin minte cu exactitate, ce stiu este ca atunci cand ma pliciseam in masina imi venea sa pun intrebarea ‘Am ajuns? Mai avem?’
‘Ador’ (nu prea!!) drumurile cu copiii in masina. Pe distante scurte este relativ bine, dar cand depasim o anunita perioada de timp imi vine sa alerg pe langa masina.
Nu incep cu faptul ca plecam doar mancati bine, hidratati cu apa fix inainte sa iesim pe usa, mers la toaleta si schimbati.
Si totusi…. nu iesim bine pe poarta cartierului ca de cele mai multe ori se aude ‘Apa, papa, somn, caca…’
Vineri am plecat cu ei pana in Bucuresti. Un drum nu mai departe de 20-25 minute de noi. Ultimele 10 minute au fost cantate de Maria ‘Am ajuns? Am ajuns? Am ajuns?’
Era irelevant orice ii spuneam pentru ca ea avea chef doar sa cante.
Cand mi-am dat seama de acest lucru, m-am relaxat, aranjat confortabil pe scaun, concentrat la condus si ascultat ‘Am ajuns’ de o mie de ori.
De data aceasta a fost simpatic, dar avem si situatii cand intrebarea ma omoara, cand nu are chef sa cante ci sa ajunga o data si cand mai adauga la aceasta intrebare si o mataiala care imi chinuie urechile si creierii.
Mai rau e cand incepe si frati-su cu ea si sunt doi pe doua voci diferite.
Sunt zile cand imi pun mintea pe repaos si ma rog doar sa ajung cu creierii intregi, fara sa tip asa cum tipa ceva din mine.
Doar din cateva motive, unul fiind acesta, abia astept sa creasca si sa putem povesti multe in masina sau juca tot felul de jocuri.
Sunt idealista sau chiar se va intampla?
Eu sper ca da, pentru ca, mai cred ca va depinde de mine si de sot.
La voi cum e in masina?
Multa grija si iubire!
