‘Mama pot să îți zic pe nume?’
‘Sigur, iubita mea. Poți să îmi spui cum vrei. Dar de ce vrei asta?’
‘Mă face să mă simt mare’.
‘Poți să îmi spui cum vrei tu. Tot mama ta sunt. Asta nu se schimbă. Și restul lumii îmi spune Ana’.
‘Mda. E adevărat. Toată lumea îți spune Ana și doar eu și Alexandru și Achim îți spunem ‘mama’.
‘Doar vor trei pentru că sunt doar mama voastră și sunteți singurii care mă pot striga cu acest cuvânt ‘mama’.
‘Cred că dacă mă gândesc mai bine, nu vreau să te strig Ana. Mama e așa frumos. Și nu vreau să fiu ca toată lumea. Cred că rămâi la Mama și dacă am chef să mă simt mare într-o zi, îți spun Ana’.
‘Cum vrei tu, raza mea de soare’.
Nu mi-am strigat niciodată părinții pe nume și cred că mi s-ar părea ciudat. Cu toate astea mereu mi-am simțit foarte apropiați de suflet părinții și mama cea mai bună prietenă.
La 20 de ani aveam o prietenă care îi spunea mamei ei pe nume. Nu mai auzisem pe nimeni până atunci care să facă asta. Nu aveau o relație foarte bună și se certau des.
La 27 de ani am întâlnit o colegă de serviciu de la Cluj care avea părinții tineri și care de când se știa îi strigase pe nume. Mereu îmi spunea că i-au fost cei mai buni prieteni.
‘E lipsă de respect. Cum să îmi spuna pe nume? Îi sunt mamă, nu prietenă. ‘, mi-a spus cineva cu care discutam pe acest subiect.
Eu sper să le fiu și prietenă și aș fi onorată și mândră să mă vadă așa copiii mei. Prietenia nu stă în cum aleg ei să mă strige: mama sau Ana. Respectul e dat de ce le oferi. Dacă nu există din partea ta, nu ai cum să primești asta de la copilul tău.
Mama sau pe nume?
Cum preferați?
Viața e o bucurie!
Ana Maria
