Aveam acum mulți ani o amică. Terminase două facultăți, două masterate și era genul de om care avea impresia că le știe pe toate. Lucra într-o agenție de publicitate, ca fost jurnalist și verifica la sânge orice text care îi trecea prin față. Avea două tinere în subordine pe care din ‘proaste’ nu le scotea. Orice text îi trimiteau revenea plin de însemnări roșii, virgule lipsă și semne de exclamare și le punea să îl refacă de minim 3 ori.
Nu putea citi o carte fără să sublinieze greșelile din ea sau să facă o remarcă deplasată despre autor. Avea un soț de care se plângea de cât de ‘pămpălău’ este și o fată ‘care din păcate semăna cu el’. ‘De ce nu a putut să fie ca mine?’, îmi spunea cel mai des. Își controla copilul la școală și dacă nu avea 10 pe linie era pedepsită.
Fiica ei de 16 ani era o frumusețe de fată, rebelă și veselă, invers de mamă în toate.
Când ieșeam cu Sorina la cafea (mama) mereu se certa cu chelnerul ba că îi este prea rece sau prea caldă cafeaua, ba că au greșeli în meniu și că ‘nu va mai călca vreodată pe acolo’. De când cu pandemia refuză să iasă din casă.
Întotdeauna m-am uitat la ea și m-am întrebat cum a ajuns așa? Mi-am adus aminte că avusese o mamă (nu mai este printre noi) care o criticase non-stop și pentru care, faptul că terminase două facultăți și două masterate cu 10, nu fusese suficient, pentru că nu ajunsese directoare (așa cum isi dorise, ‘ce meserie e jurnalismul?’) și se căsătorise și cu un tip ‘sărac’.
Sărac, sărac dar se luase din iubire. Iubire care dispăruse în timp și o transformase pe ea în copia fidelă a mamei sale.
🧘🤗Pentru mama am fost cea minunată fetiță din Univers, iar acum cea mai bună femeie și mamă.
Am crescut cu mama spunându-mi că sunt un copil cu stea în frunte, cu câteva ‘te iubesc’ în fiecare zi și multe, multe îmbrățișari. Am crescut cu povești magice, credința că zânele trăiesc și iubirea pentru Dumnezeu.
Nu observ greșelile celor din jur, indiferent de care sunt. Când un om îmi scrie sau vorbește cu mine, ascult esența a ceea ce vrea să îmi spună. Nu îl critic și nu îl judec. Cel mai probabil privesc oamenii așa cum m-au privit pe mine părinții.
🤔Privesc cu tristețe pentru că trăim vremuri unde umanitatea devine ușor, ușor un cuvânt fără rost. Ne-am înrăutățit și tot ce facem este să numărăm greșelile celor din jur.
Fericirea este un amestec de stare de bine interioară, iubire de sine și deschidere pentru exterior. Asta este definiția mea, a ceea ce simt și văd. Bucurați-vă mai mult de ce vă înconjoară, în loc să priviți critic ce este în jur.
❤️Îmi cresc copiii cu bunătate și le tot repet că a greși e omenește și că toată lumea o face.
Oamenii care nu au toleranță pentru greșelile celor din jur sunt pentru că nu au toleranță față de ei.
Unde să mai încapă fericirea în suflet când nu are loc de critici?
Nu fiți chițibușari, ci deschideți-vă sufletul să vedeți esența în toate.
Cum vă trăiți viața?
Viața e o bucurie!
Ana Maria
