Acum cativa ani am vazut un documentar despre o fetita de 4 ani rapita. Au gasit-o dupa 6 ani, culmea din greseala. Fusese in toti acesti ani in pivnita, atentie, vecinului parintilor ei. Adica la 100 m de casa! 6 ani!
In acesti ani fusese violata si batuta, fara sa poata face nimic. Degeaba urla, pivnita era antifonata. A fost gasita de copiii din cartier.
Totul se intampla intr-un mic orasel din America.
Documentarul l-am vazut la o emisiune din afara despre cazuri de dispartie. Toate erau cazuri din America.
Am inteles ca dupa cazuri similare s-a si facut un film Lovely Bones (Din Raiul meu) pe care vi-l recomand sa il vedeti (mai ales cu copiii cand vor creste mari, pentru a intelege in ce lume traiesc si pentru a sti de ce sa se fereasca).
De cand am vazut acel documentar, un caz printre mii de cazuri ca al ei, pentru ca sunt mii de copii dati disparuti,q aceasta a devenit cea mai mare frica a mea.
Cazul Alexandrei mi-a activat aceasta frica si mai mult, acum fiind mama.
Cat curaj a avut biata fata. Cata frica si totusi cat curaj sa sune plina de speranta de 3 ori la politie!
Ce ma scarbeste si ma infurie e faptul ca acest copil putea fi salvat, dar autoritarile au ales sa stea la poarta…. Sunt socata de-a dreptul ca in timp ca ei stateau sa pazeasca poarta, o fata era transata in chinurile cele mai oribile.
Iar ei n-au miscat un deget!
M-a socat fotografia cu bolnavul mintal si politistii din spatele lui care nu parea afectati de nimic. Pozitia lor era de ‘stam la sueta’.
Eu ma intreb daca ei sunt parinti. Ma intreb daca isi dau seama ca indirect sunt partasi la aceasta crima. Ma intreb cum dorm noaptea si cum vor putea vreodata sa ii mai priveasca in ochii pe cei dragi.
Imi voi invata copiii sa ma sune pe mine, in orice situatie caci voi manca pamantul sa ajung la ei!
Suntem toti complici indirecti.
Complici pentru ca nu iesim la vot.
Complici pentru ca ii lasam sa ne conduca. Complici pentru ca nu facem mai multe.
Alexandra este copila noastra, a tuturor.
M-am intrebat cu groaza daca eu nu am mai fost om de cand s-a intamplat, oare cum e mama ei? Cine le mai mangaie sufletul acum? Si cum o face saraca femeie sa nu innebuneasca de durere!?
M-am gandit si la cum e viata asta. Eu joi seara am avut sedinta foto cu familia pentru un proiect pe care voiam sa il lansez Duminica. Nu mai sunt in stare de nimic. Ce proiect cand nimic nu mai conteaza? Un copil a murit in ultimele zile…pe langa alti multi (pe unii ii stim, de altii nu vom afla niciodata).
Joi seara cand eu pozam cu puii in brate, acest copil era chinuit de un bolnav mintal.
Am realizat inca o data cat suntem de mici si neinsemnati. Cum uitam atat de repede si cum unii nici nu vor sa ii faca fata.
Pe pagina mea personala de facebook au rulat atatea postari personale despre acest caz, dar si multi care isi continuau viata. Unul sarbatorea o zi de nastere, unul un botez sau o nunta si cei mai multi erau in concediu.
Nu ma intelegi gresit, nu povestesc in ideea de a judeca. Nu ma astept ca un lucru care pe mine m-a afectat sa ii afecteze si pe altii.
Dar ma uitam si ma gandeam cum e viata asta…
V-ati gandit vreodata ca in timp ce va bucurati de cei dragi in alta parte a lumii se intampla tragedii?
Sigur ca nu ne putem trai zilele gandindu-ne doar la asta, dar cred ca ar fi benefic pentru ca atunci cand ne plangem din orice nimic sa ne gandim ce bogati suntem doar pentru ca ii avem pe cei dragi langa.
Nimic nu este mai tragic ca un parinte ce isi pierde copilul!
Si nimic nu este mai rau ca atunci cand nu te mai simti singur in propria tara.
Daca sunteti plecati, nu va mai intoarceti! Nu mai aveti la ce.
Daca sunteti aici, fugiti cat mai puteti, e singura sansa.
Eu, mi-am pierdut speranta!
Multa grija pentru voi si copiii vostri!
Poza de la cover arata doar cum am stat eu aseara lipita de Alex, plangand. E facuta joi seara de Alina. Poza asta ma doare dar nu gasesc una mai potrivita pentru acest articol. Am scris articolul asta toata ziua, ca terapie pentru mine.
