Suntem mici, as zice minusculi! Mici in fata durerii, careia nu stim sa ii facem fata! Mici in fata copiiilor nostri atunci cand le gresim! Mici in fata lui Dumnezeu si totusi atat de mari!
Am avut o copilarie in care de mica am avut norocul de a-L cunoaste pe Dumnezeu! De mica am fost dusa la slujba de duminica, de mica am cantat in corul bisericii si tot de mica am cunoscut preoti minunati!
Am inceput sa ma spovedesc cand aveam 6 anisori si tot de atunci fac diferenta foarte clara intre bine si rau!
Pe la 12 ani am avut un moment de incertitudini, cu multe intrebari!
Le-am spus parintilor ca nu inteleg icoanele si de ce ‘trebuie’ sa ma inchin. Ca nu inteleg de ce sunt atatea religii si de unde stiu care este cea adevarata!
Tata m-a sprijinit in ideea de a-L cauta pe Dumnezeu acolo unde simt ca as putea sa il gasesc.
Asa am inceput sa merg cu o prietena la biserica ei adventista! Mi-au placut mai mult oamenii de acolo decat cei din biserica noastra! Erau mai veseli si mai deschisi si nimeni nu te judeca!
Am citit mult si mi-am pus intrebari. Am avut un duhovic bun, care nu mai este printre noi, care imi povestea de temerile si intrebarile pe care si le-a pus si el de-a lungul vietii!
Cu credinta de fapt e simplu! O simti sau nu o simti! E ca si iubirea! Nici pe aia nu o vezi, dar o simti profund!
Eu am ales sa cred in EL pentru ca ii simt iubirea in fiecare zi! Ii multumesc ca este langa noi si ca nu m-a parasit niciodata! O sa imi cresc copiii cunoscandu-L pe El, asa cum am fost si eu crescuta, dar vor avea libertatea de a crede in ceea ce simt!
Un copil va alege singur cand va creste ceea ce isi doreste sa cunoasca, dar nimic nu te impiedica ca parinte sa ii povestesti de propriile credinte!
Multa grija si iubire!
