‘Aveam 14 ani cand am decis ca voi avea o casa plina de copii. Parintii mei lucrau mult si eu eram singurul lor copil. Nu aveau timp de mine mai niciodata. ‘Ca sa iti oferim un viitor bun, ne trebuie bani’, spunea tata, ‘altfel, ce se va alege de tine?’. Eu voiam timp cu ei. Timp sa ma asculte. Timp sa ne cunoastem.
La 25 de ani mi-am intalnit sotul. Era colegul meu de serviciu, frumos tare si amuzant ca nimeni altul.
Dupa ce m-a curtat vreo 3 ani, si-a facut curaj sa ma ceara. Ma simteam cea mai fericita din Univers. Nu mai era nimeni ca mine, ca noi. Dupa nunta ne-am gandit sa calatorim doi ani si abia dupa sa ne gandim la copii.
Aveam 30 de ani cand ‘am decis’ ca asta e momentul. Doar ca am decis noi, nu si copilul.
Dupa un an de incercari, ne-am facut si analizele. Nu aveam probleme nici unul, nici altul. Medicii ne-au recomandat sa mergem in vacante pentru ca ‘sunteti stresati’.
Am plecat in 5 vacante, care de care mai exotice, mai departe, mai frumoase, mai scumpe. Nu am venit 3 nici atunci.
Dupa alti 2 ani de vacante si incercari, am ales FIV. Doar femeile care trec prin asa ceva stiu ca este o experienta crunta: medicamente, injectii, analize peste analize, sex la ore fixe, doar anumite pozitii, dureri, schimbari hormonale, certuri, bani cheltuiti, depresie.
Cate dimineti nu mi-am mangaiat pantecul cu milasi furie. Neputinta si mila pentru ca eu nu pot.
Mi-as da viata pentru o viata. Una, macar.
Si nu m-as plange niciodata ca imi e greu. Niciodata ca nu mai pot.
Niciodata ca vreau sa plec.
Vreau nopti nedormite, dureri de spate, leganat de dimineata pana seara.
Pantecul mi-e gol. Lacrimi nu mai am.
Viata nu e asa cum ne-o imaginam.
Viata nu urmeaza mereu planurile.
Viata nu e mereu buna cu noi.
Am ajuns doi straini. Ne privim dimineata in fuga, inainte de serviciu. Nu mai stim sa gasim calea unul spre altul in tot drumul plin de disperare. Asteptam. Nu va trece si nu vom uita. Dar altceva nu stim sa facem.
Poate in viata viitoare, voi avea doi copii si multe rasete.
Acum am 40 de ani si sufletul gol. E prea tarziu.
Mirela’
Am citit si recitit si iar citit. Nu am stiut ce sa ii spun. Mi-a spus ca ma citeste si isi umple viata cu noi. Ca din pacate e una dintre miile de femei care nu pot deveni mame. Ca e una dintre femeile care zambeste amar atunci cand e intrebata daca are copii si isi muta privirea.
Si-a ingropat toata durerea in suflet si se bucura de o pisica. A incercat sa adopte. A asteptat 3 ani, fara nici un raspuns. A renuntat. Erau alte sperante de care se agata fara vreun raspuns. Acum e resemnata ca asta ii e viata.
In Romania, 30% dintre femeile peste 35 de ani sunt infertile si 50% dintre cele peste 40 de ani.
Cauzele infertilitatii pot fi multiple. E nevoie de sprjin emotional si financiar pentru ca rata de succes sa creasca. Si speranta!
Multa grija si iubire!
