‘De cate ori imi e greu, ma gandesc la tine. Si eu am doar unul’.
De mai bine de cateva luni primesc cel putin un mesaj zilnicĀ are sa sune asa.
M-a pus pe ganduri si mi-a adus aminte….
Cand a venit Maria pe lume, Alex si-a luat liber si a stat cu mine o luna intreaga acasa. Am fost doar noi doi, fiind decembrie, iarna si frig, nu am acceptat nici o vizita. Nici macar a bunicilor. Am plecat la munte cand ea avea 3 saptamani si nu stiu de unde atata curaj pe noi.
Tot ce faceam eu, facea si sotul. Dormeam in schimburi, cate 6 ore legata (nefiind alaptata).
Inainte sa se termine prima luna, stabilisem cu mama sa vina si ea sa stea cu noi o luna.
Astfel ca, inca o luna am fost 2 nonstop pe un bebelus si un alt treilea seara si noaptea.
Si parca tot nu era suficient.
De cate ori ma gandeam ca se termina luna si mama pleaca, ma lua cu atacuri de panica.
‘Ce o sa fac eu singura cu ea toata ziua???’
Dupa ce a plecat mama, sotul a trebuit sa plece la un congres 3 nopti.
Soc si groaza iar. ‘Cum fac cu micuta 3 zile si 3 nopti, singura?’.
Adevarul este ca la primul copil a fost cel mai greu (desi privind inapoi, cel mai usor) pentru ca:
1. Nu aveam notiunea timpului
Cand era luni, cand trecuse o luna, parca nu se mai facea mare (abia la un am realizat ca ar fi fost bine sa mai stea mic).
2. Nu stiam cand se vor termina diversele ‘probleme’
De multe ori aveam impresia ca va fi bebelus toata viata si ca toate vor dura foarte mult.
3. Nu stiam ce sunt regresiile, puseele, colicii, durerile dentare si nici cat tin. Aveam impresia ca e finalul vietii si ca asta voi face toata viata.
De la al doilea copil, deja stiam cam prin ce trec, la ce sa ma astept, in ce perioade si cat de incredibil de repede trec toate. Stiam ca un bebelus rade daca ii arati degetele si ca se distreaza cu o perna mai mult decat cu orice alta jucarie scumpa. Stiam ca sta la pupacit fix pana se ridica in picioare si fuge sa evadeze. Stiam ca e al meu doar cat depinde de mine, apoi zboara si revine doar pentru perioade scurte.
La al doilea copil am ramas singura, singura, dupa 3 saptamani, fara ajutor, decat al sotului seara. Astfel ca, toata ziua eram cu un copil mic de un an si 7 luni si un nou-nascut.
Si ce sa vezi? Nu mi-a mai fost frica.
Numarul 3, Achim, ne-a luat pe toti prin surprindere dar si ce bine e. La al treilea am si plecat singura in masina cu toti 3, la bunici cand Achim avea o luna.
Acum stiu ca pot muta muntii, ca as fi in stare sa ii car pe toti 3 in brate deodata daca ar trebui, ca pot rezista fara somn mult timp (chiar daca nu sunt cea mai simpatica) si ca ei au nevoie doar de mine pentru ca lumea lor sa fie perfecta.
Asa ca da, la primul copil e cel mai greu si dragi mamici, aveti tot dreptul sa vi se para asa.
Si eu am fost acolo si ca sa fiu bine acum, am fost mai intai cu unul, apoi cu doi si abia dupa a venit si al treilea.
Pentru mine eroi sunt cei cu gemeni sau tripleti. Acolo nu stiu cum fac fata, desi cred ca si acolo tine tot de obisnuinta.
Iau zilele asa cum vin. Unele extraordinar de frumoase, iar altele grele (cum a fost in wkend).
Dar trec toate. Cu ce ramanem noi si CU ce raman ei este cu adevarat important.
Daca aveti o mamica proaspata ce crede ca nu mai poate ‘spuneti-i ca e ok, ca va fi bine si ca ii va fi dor!’
La primul sau la al doilea? Cand ati simtit ca e cel mai greu?
Multa grija si iubire!