Am acumulat ceva experienta in tantrumuri si in cele mai multe cazuri ma descurc sa le gestionez, desi imi vine sa imi iau zborul in momentul ala. Sunt atat de bun incat am devenit extrem de enervant pentru cei din jur. Mai sunt situatii cand se incing spiritele pe la birou si ii apuca pe oameni toate cele, iar eu sunt extrem de calm de ii scot din pepeni si mai rau. Tips: la adulti nu functioneaza sa ramai calm :)).
Acum cateva zile am avut o iesire ca baietii cu Alexandru prin curte si ne-am distrat cu diferite treburi pret de vreo doua ore. Totul a fost demential pana sa intram in casa. A fugit la usa, a deschis-o si fix in mijlocul usii deschise l-a apucat brusc …..urlatul. Un urlat de ziceai ca il pici cu ceara! Asa din senin fara nici un avertisment, fara nici un motiv, fara nimic. A fost dezastru. Nici nu am stiut cum sa reactionez: daca vorbeam nu ma auzea ca urla prea tare, daca il bagam in casa prapad, daca il scoteam din casa cataclism.
Ce-am facut? M-am pus in fund langa el, i-am spus ca ma poate lua in brate si am stat vreo 2 minute pana a urlat tot ce a avut de urlat. Ulterior am aflat ca il apucase pentru ca Bubu deschisese usa de la baie fix cand a intrat el si nu a vrut sa o mai inchida.
Intr-un final o sa imi fac un loc de dat cu capul!
Am noroc ca nu sunt multe astfel de episoade per cap de locuitor, dar adunate de la toti fac cat unul cu norma intreaga, pe cuvant. Si ii mai apuca si in ture astfel incat am zile in care programul e complet de dimineata pana seara.
Vedeti voi, fatuca asta mica si adorabila care isi pune ochelarii invers? Ei bine, poate avea niste decibeli demni de invidiat, carora incerc sa le fac fata de fiecare data cand il apuca toate cele.
Sa ne intelegem avem niste copii minunati care niciodata nu plang si nu urla mai multe de doua minute. Daca depasim acest interval atunci ne alarmam pentru ca e ceva cu copilul. Stau si ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca erau ca alti micuti pe care i-am vazut in tantrum.
Am ajuns la concluzia ca cea mai buna solutie este sa il las in pace si sa ii ofer doar bratele mele. Tipa, urla, stie ca poate veni oricand sa il tin in brate si il las sa termine. Nu vorbesc cu el si nu il ating decat dupa ce ii cer voie.. si totul se stinge asa cum a inceput… brusc. Sunt convins ca fiecare copil are stilul lui, la noi a functionat aceasta strategie pentru amandoi.
Si totusi imi vine sa o iau la fuga cand incepe…. Sotii vostri cum reactioneaza? Poate facem un club si ne ‘antrenam creierii’ impreuna.
Sotu’ Zanei
