Ieri s-au terminat cele 14 zile de izolare la domiciliu, ale sotului meu.
Acum doua saptamani a intrat in contact cu o persoana care a fost confirmata cu Covid, ulterior. Aceasta nu avea nici un semn sau simptom cand s-a intalnit cu el.
De luni seara sotul si cei cu care a intrat in contact au decis sa stea acasa pana cand afla rezultatul. Sansele sa fi luat erau mici, nu avusese contact mai aproape de 2 metri, dar nu voia sa riste. Am ales ca si copiii sa stea acasa tot de marti. (Nu am scris pe blog pentru ca nu aveam ce si nu voiam sa panichez pe nimeni. Eram in asteptare).
Miercuri seara, dupa ce am aflat am facut un atac de panica. Sunt o tipa optimista si mereu gandesc ca va fi bine, dar…
Seara, dupa ce am culcat copiii si Alex dormea si el, m-au napadit toate panicile de la inceputul pandemiei. Daca suntem infectati?
Mintea mea s-a dus la cel mai crunt scenariu (pentru mine): sa fiu despartita de copii si ei sa fie in mainile unor straini in spital.
Am simtit ca ma sufoc, ca ma iau caldurile, ca nu mai pot gandi logic. E cumplit sa simti ca nu ai nici un control. Un atac de panica e ca si cum ai sta in fata unei masini care vine spre tine dar esti incapabil sa te misti din fata ei.
Stiu ce este un atac de panica (am mai trait 3 pana acum) si stiu cum sa ma si calmez.
Frica este cel mai crunt inamic. Frica te paralizeaza si in acele momente puteam sa strig lejer ca am toate semnele de Covid. Pentru ca simteam multa frica si de la ea ca le am pe toate.
Cu greu am reusit sa ma linistesc si sa gandesc ca va fi bine.
Testul facut sotului a fost negativ, iar noi am stat pe cat posibil departe unii de altii.
Am fost monitorizati de medicul de familie, care ne-a recomandat doze mari de vitamina C si vitamina D. Nu ca nu ne-am imbolnavi daca ar fi sa luam virsul, ci ca ne-ar ajuta (in principiu) sa facem o forma mai usoara. Un sistem imunitar sanatos face fata mai usor oricarei boli.
Azi dimineata pe cei mari i-am dus la gradinita. Se topeau de dor. Iar eu aveam nevoie de o pauza, sa reusesc sa mai din proiecte.
Ce vreau sa va spun este ca nu sunt genul de om panicos si de obicei iau lucrurile pozitiv, cu incredere ca va fi bine. Avem grija de noi cand iesim, port masca acolo unde imi cere legea, am dezinfectant in masina, geanta, cam peste tot, dar nu abuzez de el.
Nu sunt nici genul care sa creada scenarii apocaliptice sau conspirationiste.
Personal, nu cred ca exista un adevar absolut, nici macar in aceasta perioada de pandemie.
Cred insa ca am putea avea mai mare grija unii de altii. Nu imi placeau cozile nici inainte de pandemie cand lumea iti sufla efectiv in ceafa. Dar nu cred ca este nici cea mai crunta boala pe care o poti lua. Se moare in continuare de cancere, in accidente de masina sau din multe alte motive.
Probabil ca tot anul acesta asa vom fi, de la serviciu, prieteni, gradinita: doua saptamani acasa, doua la treaba.
Multa grija, iubire si sanatate!
