Este un subiect delicat, dar mai presus de orice unul dureros. Si totusi, cineva trebuie sa o spuna.
Adevarul este ca nu stiu!
Sunt mama si am trecut printr-un cosmar la nasterea lui Alexandru cand a stat 10 zile la terapie intensiva. Am crezut ca o sa mor. Nu vroiam sa vorbesc cu nimeni si orice imi spuneau cei din jur mai mult ma enerva.
Vroiam doar sa imi tin copilul in brate. Copilul la care am visat toata sarcina! Copilul meu minunat care in sfarsit venise, suferea intr-o camera singur fara mama lui. Copilul meu mic inconjurat de atatea aparate si perfuzii. Mainile lui mici strapunse de atatea ace.
Nu-mi puteam inchipui viata fara el, desi inca nu apucasem sa traim impreuna nici o zi. Aveam un gol imens si o durere fizica enorma. In cazul nostru micul meu luptator a venit acasa! Dar nu pot uita cele 10 zile de disperare! Nu stiu cum as fi facut fata unei zile fara el. Nu-mi pot imagina asa ceva. Da, o aveam pe Maria, dar ea nu era Alexandru! Un copil nu inlocuieste niciodata alt copil!
Asa ca, ce ii spui unei mame de inger?
Am in jurul meu prea multe mame de ingeri. Cele mai puternice si minunate femei pe care le cunosc! Poate am gresit spunand prostii. Nu am facut-o cu intentie rea! Acum realizez ca ‘totul se intampla cu un motiv’ sau ‘asa a fost sa fie’ si altele, nu ajuta cu nimic sau mai mult rau face.
Sa taci! Atat cred ca ajuta! Sa ii spui cat de rau iti pare si sa taci.
Durerea pierderii unui copil nu trece niciodata!
Imi pare rau mame de ingeri si mereu ma gandesc la voi! Si tac..
