Am facut facultatea la Pitesti. Desi sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, ai mei m-au trimis tocmai la Pitesti.
De ce? Sa rup o data pentru totdeauna cordonul ombilical care ma lega de mama chiar si la 18 ani. Si rupt a fost dupa…
Primele luni am stat in gazda la o familie prietena cu parintii mei. Draguti, doar ca erau in partea opusa a orasului de unde era facultatea. Cu minitaxi nu mergeam ca nu imi placea aglomeratia. Pe jos era departe si uite asa cheltuiam o groaza de bani pe taxiuri. Adica toti banii mei de buzunar.
Dupa inceperea facultatii am auzit de un camin privat aproape de cladirile facultatii.
Mi-a placut ideea de a avea o singura colega de camera, nu ma vad locuind vreodata cu mai multe persoane. Am tabieturi, ce sa fac? Era un camin aranjat si plin de studenti din toata tara.
Colega, mi-a fost o ardeleanca din Alba. De la ea am invatat sa mananc untura pe paine cu ceapa rosie, asa cum am gasit ani de zile dupa intr-un meniu de restaurant din Sibiu. Tot de la ea am prins iubirea de Iris si Vama Veche.
Pe fiecare palier era cate o bucatarie comuna unde seara sfaraiau cel mai des, cartofii prajiti.
Eram studenti, saraci… De fapt, stiti ca studentii nu sunt saraci? Doar ca nu le ajung niciodata banii de la parinti si prefera sa manance cartofi prajiti cu smanatana, ca sa aiba bani de iesit in oras. E, cam asa si eu.
Intr-una din zilele ‘grele’ de studentie, impreuna cu prietenele si colegele mele Oana si Pustiu (porecla ei din prima zi de facultate) visam la o portie mare de cartofi aburinzi cu smantana si paine proaspata.
Ne era atat de foame ca ne auzeam matele cum plang (vorba Mariei mele).
Am facut mai multe randuri de cartofi, ca pofta era mare si pana sa aranjam masa micuta din camera, am pus castronul pe dulap. Mare prostie!
Cand am deschis usa la dulap sa iau tacamurile a cazut tot castronul cu cartofi, imprastiindu-i prin camera. Secunda aceea a fost o eternitate. I-am vazut cum vor cadea din momentul in care am atins manerul dulapului, dar cumva nu mai puteam opri lucrurile. I-am vazut cum se rotesc in aer si parca eram lipita de pamant, caci nu i-am putut prinde. Soc si groaza!
A fost prima oara cand mi-au dat lacrimile la propriu dupa o portie de cartofi prajiti.
Va dati seama cam ce fete am facut toate trei. Cartofi nu mai aveam, putere sa o luam oricum de la capat nu exista, deci ce puteam face?
Una dintre noi, nu stiu care, a spus dupa clipa de ‘fatitidica’ ca pot fi salvati cei din varf. Si uite asa, ingenuncheate in fata cartofilor, am inceput sa ii culegem pe cei ‘inca buni’ de a fi mancati. Portia era ‘mizera’ pentru pofta noastra. Cred ca a fost masa cea mai tacuta din toate, cu inghitituri dureroare si oftate lungi.
De cate ori mananc cartofi prajiti ma gandesc la portia aceea si sunt convinsa ca au fost cei mai buni cartofi din lume, ca doar am plans dupa ei.
Voi ce amintiri culinare aveti din facultate? Cine a mai mancat cartofi prajiti sa ridice mana 😉
Multa grija si iubire!
