‘Întotdeauna m-am întrebat de ce femeile divorțate arată mai bine decât cele căsătorite. A nu se înțelege că generalizez, dar dacă te uiți în jur, marea majoritate a femeilor care arată bine, trecute de 35 de ani, sunt divorțate. Celelalte abia dacă se spală pe păr.
Nu, nu sunt misogin deși ați putea să mă luați așa după rândurile pe care am ales să le scriu prin intermediul Anei. Sunt Marian, am 38 de ani și sunt proaspăt divorțat și înainte să mă judecați, citiți-mi povestea.
Mi-am cunoscut soția la o nuntă acum 6 ani. Purta o rochie roșie până la genunchi, strânsă pe corp, cu părul despletit. Era machiată discret, doar cât să îi pună în valoare frumusețea naturală. Avea cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată la o femeie. Mi-a fost teamă să o invit la dans, dar nu am regretat o secundă. Toată seara nu mi-am luat ochii de la ea. Am vorbit vrute și nevrute de parcă ne știam de o viață.
După nuntă ne-am întâlnit aproape zilnic și în final după 6 luni am cerut-o în căsătorie.
Maria era plină de viață, veselă și aventuroasă, genul de femeie pe care o vrei lângă tine toată viața.
Am decis să avem un copil după 2 ani și uite așa ne-a umplut viața Robert. Ne-a umplut viața de părinți și am lăsat-o goală pe cea de cuplu…
Am fost lângă soția mea trup si suflet pe toată perioada sarcinii, am fost împreună când a născut natural, i-am fost umăr de durere când în primele săptămâni s-a chinuit cu o alăptare grea.
Maria era cea mai iubitoare mamă pe care o poate avea un copil, doar că ușor ușor s-a îndepărtat de mine.
De fiecare dată când o rugam să doarmă că mă ocup eu de Robert, refuza. I se părea că nimic din ce fac, nu fac bine. Că îi pot face rău lui Robert pentru că nu știu să îl țin, să îl schimb, să îl spăl. De plimbat nu se punea problema căci îl ‘legase’ de ea printr-un fir invizibil.
Din Maria mea feminină, zâmbitoare, plină de viață, aveam o Marie dependentă de copil, tristă, obosită, care abia făcea duș o dată pe săptămână. Și asta nu doar în primele săptămâni.
Am citit tot ce se putea în materie de mame, depresii și copii. Am stat de vorbă cu soțiile prietenilor.
Simțeam că îmi pierd soția în fata copilului.
De câte ori încercam să stau de vorbă cu ea, îmi răspundea simplu: ‘Nu am timp de prostii. Copilul are nevoie de mine.’
Și au trecut așa doi ani și jumătate. Doi ani și jumătate în care am fost doar părinții lui Robert, lăsând cuplul frumos și închegat care eram să dispară.
Orice încercare de-a mea de a îmi zări femeia de care mă îndrăgostisem, era lovită de un mare ‘NU’ din partea ei.
Nu am înțeles cum de dintr-o iubire mare am ajuns aici.
Sigur, am fi putut rămâne doar părinții lui Robert și continua așa toată viața, dar eu văd cuplul parte din modelul de viață pentru copil. Și nu, nu asta vreau să vadă ca fiind normal.
O femeie fără chef, așa cum a ajuns soția mea, care nu mai voia să facă altceva decât să fie mamă. O femeie pentru care eu nu mai contam. O femeie care deși avea tot sprijinul meu, îl refuza cu ardoare.
Mă uit în jur și mă întreb de ce femeile divorțate arată bine? De ce femeile căsătorite uită să fie și femei după ce devin mame? De ce nu vă mai place acest rol, de soție și iubită?
Ți-am scris aceste rânduri în speranța că femeile pot avea grijă de ele și cât sunt încă căsătorite, nu doar după divorț. Poate nu uită de ele și nici de soț!’
Nu am concluzie, doar spațiu unde și femeile și bărbații își pot scrie gândurile. Fiecare își ia ce are nevoie din povestea lui Marian.
Viața e o bucurie!
Ana Maria
