Ieri a postat o prietena de-a mea o poza cu cei doi copii ai sai. O fetita de 4 ani, frumusica foc si fratiorul ei de 2 ani, un pletos cu ochii negri. Amandoi erau pe canapeaua bleu, imbracati elegant, cu pisica familiei langa ei. Copiii tineau bine tableta in mana si nici macar pentru poza, nu s-au ‘deranjat’ sa priveasca in alta parte.
Mamica explica cum ii admira ca sunt ‘atat de cuminti’ si ca asta au facut toata dupa-masa.
Am privit poza si am inghitit greu. M-am uitat la copiii mei si la cum ne petrecusem seara cu multe jocuri, rasete si pupici.Mi s-a facut mila instant de cei doi copii, care priveau tranchilizati intr-un ecran.
Copiii mei alergasera prin casa toata ziua, erau imbracati cu haine comode si mai erau si ‘murdari’ de carioci pe maini.
Copiii ei erau scosi ca dintr-o poza de revista: fetita avea o rochita alba cu buline rosii, calcata si purta si parul prins intr-o coada perfecta. Baietelul avea camasa, pantaloni eleganti si amandoi papuci de casa.
Fetele lor nu transmiteau nici o emotie: nu radeau, nu zambeau, nu veselie de copil. Pisica era gri si avea si ea fundita rosie. Daca era la noi sigur ar fi fost ciufulita pe toate partile de picii mei si sigur funda aia rosie nu ar mai fi stat la locul ei.
Ferice de parintii care isi iubesc copiii intr-atat de mult incat sa inteleaga ca fericirea copilului lor sta in bratele sale si nu in ecrane goale!
Luati cu voi ce aveti de luat din povestea mea si nimic altceva!
PS: poza e facuta in seara aceasta, dupa ce erau epuizati de alergatura.
Multa grija si iubire!
