In cinci ani am devenit mama de trei ori. Aceasta a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea. Dar si cea mai grea. In acest timp am trecut prin diferite stari, de la fericire, implinire si bucuria de a fi mama la tristete, confuzie sau debusolare. Au fost zile in care imi venea sa fug de acasa, sa las in urma tot. Au fost zile cand nu mai stiam cine sunt si ce vreau de la viata si zile in care ma gandeam „cine m-a pus sa fac copii”. Si, ca si cum starile astea nu erau suficiente, cel mai mult m-a durut vinovatia de a le avea. M-am simtit o mama denaturata, care in loc sa se bucure de copii sta sa-si planga de mila.
Singurul meu ajutor a fost sotul. El a fost alaturi de mine la fiecare pas si m-a tinut de mana ori de cate ori am simtit ca nu mai pot. El m-a incurajat sa ies din casa, sa ma plimb, sa merg la sala, sa fac ceea ce-mi place, sa „ies in lume”. El a stat cu copiii atunci cand eu am vrut timp pentru mine. Toate acestea m-au ajutat atunci, pe moment, dar starile de nervi si de neliniste n-au disparut definitiv caci din cand deveneam iar nemultumita/ obosita/ stresata/ nervoasa. Si atunci, ma tot gandeam, disperata, cum sa fac sa imi revin.
Am vrut la un moment dat sa merg la un psiholog, sa ma ajute cumva sa nu o iau razna. Dar, Slava Domnului, n-a mai fost cazul caci, cautand un raspuns, mi-am dat seama singura ca, cu cat caut mai mult relaxarea si linstea in afara casei, cu atat mai tare obosesc.
Si atunci m-am oprit din a cauta in afara si am privit inauntru. M-am acceptat asa cum sunt, si cu bune si cu bube. Stiu ca sunt crizata (in fiecare zi macar putin), stresata (cum altfel?), agitata (mai ceva ca marea in octombrie), sensibila (pfoa, imi vine sa plang cand ma gandesc la asta!). Stiu ca sunt nebuna. Dar nebuna dupa ei, cei care ma iubesc asa cum sunt si imi spun mereu ca sunt cea mai buna mama din lume. Imi place nebunia asta pe care n-as vrea sa o vindec vreodata.
Am inteles si am acceptat ca de fapt, pentru mine acum relaxare nu mai inseamna o cafea bauta la umbra in parc cu o cafea buna langa mine ci:
– sa ies cu ei (copiii mei) si sa ii privesc cum se joaca
– sa ii ascult „pe furis” si sa surprind replici haioase sau pline de dragoste
– sa ii aud razand
– sa ii vad cum dorm imbratisati
– sa primesc un desen facut special pentru mine
– sa aud „am nevoie de o imbratisare” de 590 de ori pe zi
-sa simt brate incolacite in jurul gatului meu
-sa simt mirosul de pui ud in parul lor.
Bineinteles, daca se poate, si:
– sa pot merge la toaleta singura
– sa-mi pot bea cafeaua toata (nu doar doua guri), proaspata si fierbinte (nu facuta dimineata si incalzita de trei ori pe parcursul zilei), stand pe scaun, fara sa fiu strigata de 30 de ori.
– sa pot sa ma pregatesc fara asistenti de iesirea in parc
– sa stau pe banca in parc mai mult de 5 minute
– sa rasfoiesc o carte fara sa-mi fie smulsa din mana si studiata intens de micii indivizi brusc dornici de lectura
– sa ascult ce muzica vreau eu, macar o melodie intreaga
– sa pot sa fac dus fara sa fiu privita si interogata
-sa se joace impreuna in timp ce eu fac mancare (hai bine, aici exagerez, macar cat curat si toc legumele).
Au fost zile in care le-am bifat pe toate. Si da, erau acasa. Dar au fost si zile in care nici macar una nu mi-a iesit. Dar nu ma mai agit caci si in zilele acestea exista acea perioada in care toata casa doarme. Atunci, indiferent de cum a fost ziua mea, sunt impacata ca am ajuns la acel moment. Atunci, desi sunt de mult cu bateria pe rosu, nu ma pot baga la somn. Nu pot rata momentul! Il petrec cu sotul la un pahar de vin, de vorba sau la un film. Nu se intampla in fiecare seara caci uneori adoarmim inaintea lor dar e bine oricum. Altfel as deveni prea relaxata si lumea m-ar banui de chestii ilegale. Caci cu trei copii e dubios sa spui ca esti inca intreg la minte si esti si relaxat pe deasupra.
Pe Florina va invit sa o citit pe www.pasimarunti.ro
