Dacă mă întrebați cum am ajuns pe blogul Zânei Scutecel, voi spune că nu-mi aduc aminte. M-am trezit în miez de noapte la auzul unui scâncet și în timp ce alăptam stăteam cu telefonul în mână, trecând de la o pagină la alta. Mi-a atras atenția campania – deja încheiată – #nufumaînsarcină, căci da, mai fumam și eu, puțin ce-i drept, dar când am aflat de minunea mult așteptată am zis STOP. Și STOP a fost. Așa m-am hotărât să îi scriu Zânei, să îi spun că susțin din toată inima campania ei. Am primit și răspuns.
‘Bună, eu sunt Roxana, mămica lui Robert, de 7 luni. Sunt o mamă în străinătate, în Irlanda mai exact, care nu are familia aici, suntem doar noi trei. Să scriu pe blog în liniștea zorilor alături de o cană de ceai negru irlandez cu lapte este momentul meu, în care mă reculeg, mă descarc, mă pregătesc pentru o nouă zi. Invitația Anei de a scrie în rubrica guest #delapărintelapărinte parcă mi-a venit ca o mănușă, îmi place să împărtășesc experiențe, dar totodată tema propusă are atât de multe corespondențe în mintea și în viața mea de mămică încât îmi este dificil să mă opresc la un aspect.’ Să vedem: când mi-a fost cel mai greu ca mamă?
Când, fiind la început, am ajuns acasă de la spital într-o frumoasă zi de iulie și în euforia clipei nu știam cum să mă adun, cum să mă organizez, ce să fac. În prima noapte, de oboseală, nu mi-am auzit copilul plângând, deși era în pătuț lângă mine.
Griji din aproape orice
Mi-am făcut griji din aproape orice, deși de cele mai multe ori mergeam pe instinct și a fost totul bine. Plângeam des, numai cât mă uitam la el, hormonii își făceau de cap. Nu știu să descriu sentimentul, era un amestec de bucurie și îngrijorare, de extaz și anxietate, de noutate și nesiguranță, de emoție că îl am lângă mine, fiind mare deși era abia născut. Era și este perfect. N-a fost un ghem, plăpând, avea 4.3 kg la naștere. Îmi inspira mereu forță, iar asta mi-a dat puțin curaj. Am fost mai mult singură, soțul era plecat și am alunecat ușor ușor în brațele depresiei. Nu am stat așa, am cerut ajutor, am vrut să ne fie bine, să fiu în cea mai bună formă pentru mine și copilul meu, însă având în vedere circumstanțele în care mă aflu aici cred că nici cel mai bun tratament antidepresiv nu mă putea ajuta. Din fericire am trecut peste acele momente, încă mai simt depresia uneori cum îmi dă târcoale, nu cred că voi uita vreodată cum mi-a fost.
Greu fără ajutorul soțului…
Mi-a fost greu să accept că relația cu soțul meu nu mai era aceeași, că nu am primit de la el suportul la care mă așteptam. Îl aveam doar pe el. Noi ne-am sprijinit mereu, indiferent de situație, dar atunci n-a mai fost lângă mine. Iar prieteni nu am aici. Singurătatea este cea mai grea. Cu timpul m-am obișnuit. Acum când mă uit în urmă și realizez că au trecut atâtea luni parcă aș vrea să opresc puțin timpul, să îl țin iarăși pe Robert pe burta mea și să dormim așa până nu mă mai pot mișca, să pot să îl mai țin in brațe fără să se uite curios in toate direcțiile, să adulmec mirosul lui de nou-născut.
Dar din păcate nu se poate. Creștem, și noi odată cu el.
Iar acum, cel mai greu îmi este să plec de lângă băiețelul meu. Am reînceput serviciul, lucrez la sfârșit de săptămână doar, o zi de muncă de 8 ore mi se pare o eternitate. Eu, mama lui, zi de zi și ceas de ceas lângă el timp de mai bine de jumătate de an, acum plec departe și simt cum rămâne în urmă o bucățică din mine. Am încredere că ne vom obișnui cu timpul, fără să ne dăm seama, va fi noua normalitate. Ne bucurăm că suntem sănătoși, până la urmă asta e cel mai important. Restul se fac.
Pe draga de Roxana vă invit să o citiți pe Jurnaldemamica. Eu îi mulțumesc pentru înțelegere (ea mi-a trimis articolul, eu am avut probleme cu telefonul și am pierdut multe…).
