‘Dar voua nu va e greu? Adica pe facebook toata lumea e fericita. Dar cu copii care tipa, urla nu exista poze?’
Cand eram mica mama si tata ne-au inregistrat pe o caseta pe mine si pe fratele meu cum plangeam.
Au zis ca vor sa ne auzim singuri atunci cand crestem si sa le avem amintiri. Nu le-am spus nicidoata dar nu am pastrat caseta. Nu am gasit scopul pentru care as pastra un planset de copil pe o caseta veche.
Dar asa au gandit ai mei atunci si nu au facut-o cu rea intentie.
Nu am avut o copilarie perfecta sau tinuta departe de probleme.
Parintii mei au fost pe punctul de a divorta cand aveam 12 ani. Un an intreg tata a lipsit de acasa. Financiar nu ne-a mers foarte bine, dar mama nu a lasat sa se simta acest lucru, chiar daca masa nu era bogata, ne-a desenat viata ca o poveste.
Nu am avut cel mai cool ghiozdan si nici cel mai frumos penar.
Dar ce am luat cu mine din copilarie sunt momentele in care parintii mei cantau in casa (obisnuiau sa o faca des impreuna) si nu certurile care au existat, am ales sa iau momentele in care mama cosea rochii pentru papusi (desi mie imi placea sa ma joc cu masini), sa iau miile de imbratisari si ‘te iubescur-uri’ pe care le-am primit in fiecare zi, chiar daca nu aveam blugi la moda ca unele colege.
Nu am poze cu copiii mei plangand sau video-uri in care se tipa. In momentele acelea fac totul sa ii calmez, sa le fiu aproape sau sa le deschid bratele desi cateodata, as vrea sa fug.
Asta nu inseamna ca nu exista astfel de momente.
Cateodata trecem usor peste, alteori se lasa cu multe tipete, batut din picioare si lacrimi.
Cu cat cresc cu atat incepem sa colaboram mai usor. Desi imi cresc la fel copiii, observ cum si personalitatea lor isi spune cuvantul.
Alexandru este foarte intelegator si tipa rar. El vine si ma roaga frumos cand are anumite nevoi si daca ne certam, imi spune la sfarsit ‘Mami, ne impacam?’ si mi se arunca in brate de fiecare data.
Maria este un vulcan care atunci cand erupe se instaleaza nebunia. Mereu ma intreb cum de amandoi au aceleasi reguli, aceleasi rugaminti si totusi reactii diferite.
Recunosc cu parere de rau, ca la primul copil am judecat mult parintii, fiind convinsa pana acum un an si ceva ca toate tipetele sunt doar din vina parintilor. Credeam sincer ca cei mici nu au cum sa tipe daca in casa totul e calm si pace.
Cumva, cred ca a trebuit sa imi arate ca am gandit gresit si ca trebuie luat in considerare si temperamentul cu care se naste.
Chiar daca am acelasi mod de a ii educa, raspunsurile lor sunt de multe ori diferite.
Pe seara, lesinati
Astazi a fost una dintre rarele zile cand casa a fost un haos. Sotul saptamana aceasta este la sedinta si vine tarziu si pleaca devreme.
Lui Achim ii ies niste dinti si urlaaaa din orice si refuza orice de mancare. Pur si simplu sunt un chin orele de masa. Imi vine sa plang la fiecare, cand vad cum refuza tot.
Maria si Alexandru vor joaca si prieteni si sa stam mult afara dar nimic nu ii impaca.
Eu am niste probleme cu spatele pe care daca nu le rezolv curand, ajung pe bune la operatie.
Iar azi… azi am plans prin rotatie toti. Am tipat prin rotatie toti. Ne-am imbratisat des, dar a avut efect putin.
Totul a culminat cu Alexandru care a tras de draperia din living (care este foarte grea, agatata de o galerie de lemn si mai grea) si care s-a prabusit cu totul peste Achim. Galeria la 2 cm de capul lui. Asta dupa ce il rugasem in toate modurile posibile sa nu se mai apropie de draperie.
Am incercat in van toate variantele de conectare: prin joaca, prin discutii, prin imbratisari, dar nimic cu efect mai mult de 5 minute. Pe seara am concluzionat toti 3 ca a fost o zi grea si ca maine vom depune mai mult efort. Sunt si astfel de zile cand nici o regula din nici o carte de pareting NU functioneaza.
Asa a fost azi.
Ieri a fost perfect.
Maine vom vedea.
Cert este ca iau zilele cum vin.
Dupa ce a ajuns tati acasa 😁
De ce nu am poze cand tipam?
Pentru ca nu asta vreau sa iau cu noi.
Vreau sa iau impacarile, iubirea si miile de imbratisari. Si asta sper sa ia si ei in viata lor.
Viata este o poveste si daca ai face un pas in spate, ai rade de momentele cand iti vine sa urli. E greu sa ne delimitam mereu atunci cand le traim si sa reactionam mereu calm.
E ok si dupa si incercat pe cat se poate sa aducem veselia momentului chiar si cand cade galeria pe copil (atat timp cat nu e nimeni pus in pericol).
Daca saptamana trecuta va povesteam cum imi organizez programul cu 3 copii mici, astazi am vrut sa va arat ca si eu am zile grele. Ca nu dpeind in totalitate de mine, ca sunt om si fac ce pot.
Nu exista casa fara astfel de zile.
Dar exista case unde se rade mai mult decat se tipa, case unde se imbratiseaza mai mult decat se cearta. Ma gandesc de multe ori la mamele singure, mamele care nu au sotii cu ele (din N motive), mamele care nu au nici un ajutor si vreau sa le spun ca sunt SUPERFEMEI!
PS: azi a fost ceva in aer? Ca mi-au scris cateva mamici ca si ele au avut o zi grea… La voi cum a fost azi?
Multa grija si iubire!
