- De azi vă aștept poveștile despre cum ați născut pentru a învăța și alte mămici din experiența voastră. Vor fi publicate în fiecare sâmbătă la rubrica #delaparintelaparinte
Azi, o am invitată pe Cristina V.
Prima naștere a fost pe 02.05.2014. Am ales sa nasc la Iași deși noi locuim în Piatra Neamț. La 39 de săptămâni am plecat sa stam în Iași la prietenii noștri M și F, fiind la prima naștere nu știam cum vor decurge lucrurile și am preferat pt siguranță noastră sa fim aproape, plus ca mergeam la monitorizări la 2 zile. Sarcina a fost una ușoară, am vărsat de 3 ori, puteam manca orice, am avut o perioada în care eram în stare sa mănânc varza murata la orice masa, singura problema s fost hemoglobina mica și niște perfuzii cu fier, retenția de apa și cele 23 de kg acumulate pe perioada sarcinii care ma cam incomodau… Mi-am dorit foarte mult sa nasc natural, deoarece ideea de operație mă speria și faptul că soțul meu nu putea sta foarte mult acasă după naștere programul lui fiind 2-3 săptămâni acasă 2-3 săptămâni la muncă.
Auzisem eu că după cezariana ar fi bine sa nu prea faci efort și sa ai ajutor (posibil ca multe sunt doar zvonuri) dar inafara faptului ca îmi doream mult sa nasc natural eram pregătită oarecum și pt cezariana la modul că poate interveni neprevăzutul și dacă se impune pt binele copilului. Motive medicale care să impună cezariana din fericite nu au fost.
Timpul trecea și noi eram din ce în ce mai nerăbdători. Cu 4 zile înainte sa nasc când am pregătit dosarul pt naștere observ că buletinul soțului este expirat, a doua zi la prima oră a mers la Piatra Neamț și a reușit sa îl facă în regim de urgenta, deși era tare panicat ca as putea naște și el e pe drum, s-a rezolvat și cu buletinul și s-a și întors, eu deja trecusem de 40 se săptămâni și fetita noastră nu dădea niciun semn ca vrea sa vina. În ultima perioada mergeam mereu cu o pelincuta absorbanta după mine, mă speria ideea că mi s-ar putea rupe membranele într-un loc public și ca voi fi nevoita sa iau un taxi pana la maternitate.
Toată ziua ieșeam sa ma plimb sa fac mișcare sa vina bebe și sa nu fiu nevoita sa mi se provoace nașterea. Pe 1 mai am ieșit la cumpărături, am mers prin magazine, am ajuns acasă, am gătit, apoi ne-am uitat la Las Fierbinti împreună cu prietenii noștri și F prietena noastră era fascinata de mișcările de la mine din burtica. Misca cu totul altfel. După m-am oferit sa strâng masa și sa spăl vasele să stau în picioare, să mă obosesc, să vină odată că timpul trecea și ma speria gândul de cezariana. La 24:00 ne-am pus în pat, cum somn nu aveam am stat la povesti. La 1 fără 5 minute m-am ridicat sa merg la baie când am simțit ca s-au rupt membranele… Strig panicata la soțul meu sa aducă pelincuta absorbanta, timp în care eu nu voiam sa ma mișc pentru ca ma ingrozea ideea ca as putea murdari patul. Soțul meu a sărit repede din pat, panicat, aduce pelincuta dar nu o așează cu partea absorbanta, eu ii explicam dar mai mult tipam la el sa o așeze invers, el de emoții în loc sa o întoarcă pe cealaltă parte, o pune pe lungime, eu stăteam pe o parte pt ca eram conștientă ca la o mișcare brusca va curge tot, în final am rezolvat și am reușit sa ma ridic fără sa las urme nedorite.
Soțul meu striga repede la M sa se trezească ca trebuie sa meargă cu mine la maternitate, timp de 2 săptămâni prietenul nostru M când ar fi vrut sa bea o bere seara, ma întreba dacă poate bea sau am de gând sa nasc, și tot asa a amânat berea aia pana în seara cu pricina când atunci chiar a băut-o, pana s-au pregătit toți sa mergem eu am făcut dus, eram setata pe chestia asta, deși eu nu știam ca lichidul se reface în proporție de 80 % și tot va curge și iar se va reface.
Soțul meu se plimba stresat pe hol pana am terminat eu dusul, apoi l-am trimis sa pregătească în mașină sa nu am surprize, l-am înnebunit de cap cu pelincutele absorbante. Eu de la emoții am început sa rad, pur și simplu nu ma putem controla, când am ieșit din bloc toți câinii se țineau după mine pana am urcat în mașină, soțul îmi spunea ca știu și ei despre ce este vorba…
În drum spre maternitate am întâlnit și politie, dar din fericire nu ne-au oprit, eu insistam ca ar trebui sa ne mai plimbam puțin pt ca va trece mult timp pana o sa nasc și nu vreau sa stau singura acolo, ca as vrea sa ma mai plimb cu ei. Soțul cu prietena și prietenul nostru erau stresați dar eu râdeam încontinu. Cand am ajuns la recepție și am dat dosarul, doamna de la recepție s-a uitat mirata la mine și m-a întrebat dacă sunt sigura ca mi s-au rupt membranele ca eu tot râdeam și nu știa ce sa mai creadă. La ora 2 m-am internat, pe la ora 3 a început travaliul, mi-a fost tare bine eu singura în liniștea mea doar câinii se auzeau și pe la 4-5 cocoșii. Aveam contracții la 3 minute, ma uitam la ceas, ziceam rugăciuni și când vedeam ca au trecut minutele și urmează alta contracție ma dădeam jos din pat și mergeam mângâindu-mă pe burta. Imi era tare bine dacă mergeam și mângâiam burtica în timpul contracțiilor, totul a decurs bine, durerile suportabile. Mai greu era gândul ca nu știam cât mai durează și ce mai urmează (asta din cauza ca citisem și auzisem diverse care ma făceau sa ma aștept la ceva mult mai greu decat a fost).
La ora 7 a ajuns și medicul meu, îngerul meu cu ochii mari, în care am avut toată Încredere și la ora 8:40 am născut.
Nastere nu a fost grea!
Nici nașterea nu a fost una grea, eu ma așteptăm la cu totul altceva, după doua ore ma plimbam liniștită prin salon, au început sa doară sânii pt ca aveam mult lăptic dar nu știam cu trebuie sa alăptez. Din luna a 5 a de sarcina îmi curgea colostru, am început sa scot lăpticul cu pompa sa detensionez sânii deoarece micuța era deja hrănită cu lp și nu mai putea sa traga. Apoi cu multa răbdare și ajutor din partea soțului am învățat sa o țin corect la sân și papa câte puțin, dar adormea și nu se satura, pana am plecat acasă scoteam lăpticul cu pompa și mai aruncam ca să nu mai doară sânii, ii plăcea sânul dar obosea și adormea flamanda, ceea ce m-a făcut sa scot lăpticul cu pompa și sa ii dau cu biberonul.
După două zile ce am ajuns acasă la sfatul cuiva am renunțat la biberon deoarece mi s-a explicat ca e posibil sa se obișnuiască asa și sa nu mai accepte sânul. Problema era când dormea prea mult peste noapte și eu obosita fiind dormeam profund și ma trezeam cu sânii tensionați și cu dureri, am scos mult lăptic și am aruncat ca să nu mai am probleme, deși pana la 6 luni de 5 ori am fost aproape de mastita, cu dureri, temperatura, frisoane și augumentin.
Cum fetita era mereu sătulă și colici nu a avut, noaptea dormea foarte bine și eu dacă nu puneam alarma sa ma trezesc sa scot lăpticul cu pompa poc. Timpul trece și deja îmi este dor de tot ce am trăit încă din prima clipa în care am devenit mama, deși fiecare zi e o noua binecuvântare, noi momente deosebite petrecute cu puiuții mei, totuși as mai tine puțin timpul în loc, i-aș mai tine puțin fără sa știe ce sunt grijile, supărările și responsabilitățile, cred ca o sa ma repet dar din nou vreau sa precizez ca indiferent de modul de naștere, modul de hrănire a puiuților, toate suntem mame bune și toate ne dorim ce este mai bun pentru copiii noștri. Vad cu tristete mame care se comporta de parca ar fi la maraton, care au alăptat mai mult, care au născut cum au născut, nu asta contează dar din păcate comparațiile astea în unele cazuri fac mult rău. Unele mămici poate și-ar fi dorit în sinea lor și poate suferă ca nu s-a putut. Fiecare copil e o binecuvântare, fiecare sarcina și fiecare naștere e povestea cea mai frumoasa a mamei.
Al doilea copil, Rafael, minunea noastră: s-a lăsat așteptat câteva luni, când am aflat despre sarcina deși ne doream enorm oarecum îmi pierdusem speranța, încă alăptam fetita de un an și câteva luni și am crezut ca este vorba despre o dereglare hormonala. După niște stări de rău și un test de sarcina ne bucuram ca sunt însărcinată din nou. La primul control care a și confirmat sarcina am primit și vestea proasta ca embrionul este dezlipit și șansele sunt minime sa pot duce sarcina pana la sfarsit. Sarcina cu risc, fetita de un an jumătate, îmi era imposibil sa pot sta la pat, deși nici medicul de familie nu a vrut sa ma înscrie sa figurez cu sarcina, spunându-mi ca nu am șanse, eu am simțit și am știut ca nu pot sa pierd acest copil care ni-l doream atât de mult. A fost o sarcina total diferita de prima, stări de rău, grețuri, vărsături, arsuri pe piept, dureri de burtica și de spate, cu toate astea am ajuns exact la 40 de săptămâni. 07.06.2016 dacă la prima naștere am stat în Iași doua săptămâni înainte sa nasc acum am stat acasă, doar am mai trecut printr-o naștere și știu cu ce se mănâncă. De data aceasta soțul meu tocmai ce trebuia sa se întoarcă acasă de la munca și mai avem și pitica de 2 ani și 5 săptămâni. Fratele meu era cel tare trebuia sunat la orice ora din zi sau noapte sa meargă cu mine și fina mea pt a sta în Iași cu fetita care pana acum nu dormise niciodată fără mine. Pe la ora 5 dimineața am început sa am ceva dureri ușoare se burtica, încă nu am îndrăznit sa sun pe nimeni, în gândul meu sa nu deranjez inutil. La 20 de minute se repetau durerile dar erau foarte ușoare încât nici nu îmi dădeam seama dacă sunt contracții sau nu, de la prima naștere parca uitasem complet. Am luat un nospa și m-am uitat la ceas, dar nici după jumătate de ora durerile nu au dispărut. Am așteptat ora 7 sa nu deranjez medicul deși știam ca îl pot anunță la orice ora din zi sau noapte, dar asa sunt eu de obicei sa nu deranjez, sa nu supăr După ce am vorbit cu Doamna doctor mi-a spus sa plec spre Maternitate, mi-am sunat fratele și fina și le-am spus sa fie pe faza ca ii anunt când sunt pregătita de plecare. Ma uit la Elena ce frumos doarme și nu ma lasă sufletul sa o trezesc. Cand s-a trezit și i-am spus ca a venit momentul sa mergem la doamna doctor sa îl scoată pe frățiorul ei din burtica. Parca acum o vad Somnoroasa cum a îmbrățișat și a pupat ea Burtica și zis „ai Pichi, ai” asa îl alinta ea pe frățiorul ei când era în burtica. Bagajele erau pregătite dar înainte sa plecam i-am făcut dus Elenei, apoi mie și asa s-a făcut ora 10. Elena a stat tăcută și cumințica în scaunul ei în spate tot drumul, nu prea a scos un sunet, cred ca liniștea din mașină spunea totul iar ea a simțit. Îmi sun soțul de pe drum și ii spun sa rămână în Iași și nu mai vina spre casa pt ca mergem noi la Iași sa ma aștepte la maternitate. Pe drum contracțiile erau din ce în ce mai dese, fratele meu nu scotea un cuvânt, eu mai zâmbeam din când în când iar fina ma întreba cum sunt și dacă mai pot, la un moment dat oprim la o benzinarie sa luam o apa, eu am avut tendința sa merg la toaleta, dar gândul cel bun mi-a venit și mi-am amintit ca e normala senzația ca am nevoie la toaleta deoarece bebe face presiune pe vezica și m-am răzgândit și am continuat drumul. Îmi sun iar soțul, el era la nasa noastră care sta aproape de maternitate și el își dădea barba jos, de parca pe mine aia ma interesa în acel moment. Deși mai aveam cel puțin ora de mers eu îl trimiteam sa ma așteptate în fata la maternitate cu un căruț cu care sa fiu preluata, gândul ca el deja ma așteaptă acolo m-ar fi consolat deși el avea tot timpul sa ajungă cu mult înaintea noastra.
Norocul meu a fost ca eu totuși credeam ca voi avea travaliu mai lung și mi-am păstrat calmul, nu ma gândeam ca urmează sa nasc chiar atât. La ultimul semafor când deja contracțiile erau la fiecare minut fratele meu s-a încadrat pe banda greșită deși mai erau doar 500 de metri și ajungeam. Dacă nu as fi scos dosarul cu numele clinicii la care mergeam pe geam și nu as fi rugat un domn din fata noastră sa ne facă loc sa ne putem încadra pe banda corecta nașteam în mașină. Ne-a ajutat Dumnezeu sa ajunge cu bine și când am văzut ca ma așteaptă soțul și cei de acolo sa ma preia am respirat ușurată. La 11:56 m-au înregistrat și eram cu gândul numai la Doamna doctor sa iasa din operație sa pot naște cu ea. In sfârșit am ajuns în sala de nașteri și doamna doctor la un minut după mine și la 12:10 am născut. Naștere în sine a fost ușoară și mare mi-a fost mirarea când am auzit ca feceorasul meu are 4,260 kg, deși am facut foamea toată sarcina și după naștere nu-mi era gândul decât la mâncare. Alt mit ca trebuie sa mananci mult ca bebe sa ia în greutate, deși soțul avea emoții sa nu nasc și el încă sa fie la munca sau pe drum, eu simțeam ca va fi totul cum îmi doresc și va fi acolo sa se ocupe de Elena, deși fratele meu nu reușise sa își revină din sperietura ce a tras-o ca eu am mai născut între timp, eu am simțit ca va fi bine și am fost relaxata.
Trebuie sa crezi cu adevărat în ce îți dorești și sa fii pozitiv, eu nu am acceptat nicio clipa ca as putea sa pierd sarcina deși doi medici nu îmi dădeau șanse, eu m- am rugat și mi-am dorit. Elena l-a iubit încă din burtica pe Rafael și la dorit, din prima clipa l-a iubit și la primit cu bratele deschise. Din păcate Rafael a făcut icter și am stat în spital 5 zile în loc de 2, dar pe timp de zi surioara lui stătea mereu cu noi, la prânz dormea cu mine, cu manuta pe sân, asa doarme și acum.
Se poate naște natural bebeluș de 4 kg fără probleme, dacă mămica este sănătoasă, încrezătoare și nu sunt alte probleme.
Fiți curajoase!