‘Hai, mai lasa-i un pic si singuri. Ce te tot uiti atat de dupa ei? Sunt bine’. Asa imi spune sotul cand ma gaseste uitandu-ma lung dupa piticii mei jucandu-se.
Stiu ca sunt bine, dar eu ador sa ii privesc cand se joaca sau cum interactioneaza unii cu altii.
5 ani si 8 luni de cand am devenit Closca.
Sunt mama, dar unele mame sunt mai relaxate.
Unele mame abia asteapta sa se faca mari si sa zboare din cuib.
Unele mame tipa ca ‘nu sunt ai nostri copiii’. Unele spun ca sunt ai societatii, altele ca sunt ai lor.
Unele stau linistite la cafea si ‘uita’ pentru cateva minute de ei.
Eu sunt Mama Closca.
Copiii mei nu sunt nici ai societatii si nici ai lor. Ca adulti vor deveni, dar copii sunt doar ai mei.
Eu sunt cea care moare la fiecare durere a lor.
Eu sunt cea care nu poate respira fara ei.
Eu sunt cea din care au iesit si simte tot ce simt si ei.
Eu sunt mama care i-ar baga in buzunar si i-ar lua peste tot cu ea.
Si tot eu sunt mama care isi ia pauza doar ca sa fie o closca mai buna pentru ei.
Maine merg prima oara in vizita la o posibila scoala pentru Maria pentru la anul. Am niste emotii si furnicaturi in burta care ma incearca teribil. Asa am simtit (si inca simt) cand au inceput gradinita. Desi stiu ca ii las pe maini bune, cu oameni minunati, unde ei sunt fericiti, II LAS. Nu mai sunt acolo cand se julesc sa le pup rana, nu mai sunt acolo cand plang sa se arunce in bratele mele, nu mai sunt acolo sa primesc pupici alintati, nu mai sunt acolo sa ii vad cum traiesc …fara mine.
Da, sunt o mama egoista si closca careia ii e imposibil sa ii vada mari si la casa lor.
Ma uit la ochii lor minunati si mai vreau sa fiu un pic doar eu Universul lor tot. Pentru ca ei sunt al meu.
Ii iubesc fara inceput si fara sfarsit.
Cresc, viseaza, vor din ce in ce mai mult timp pentru ei…iar mie imi e greu sa ii invat sa zboare fara mine.
Vor fi mari. Am timp sa ma gandesc.
Acum sunt mici si sunt ai mei.
Mama Closca
Multa grija si iubire!
