Ieri am avut un incident urat cu Alexandru (1an si 2luni), cand din vina mea a cazut in cap (la propriu).
Doar o mama poate cunoaste sentimentele de vinovatie si remuscarile pe care le-am avut toata ziua. Nu va mai povestesc nici cate lacrimi am varsat de frica faptului ca i s-ar fi putut intampla ceva.
El este bine, sanatos, cu un cucui de toata frumusetea, in rest fara alte consecinte.
Ta-su, barbatul pe care il ador, nu m-a invinovatit nici o clipa. A venit intr-un suflet acasa cand l-am chemat, ne-a vegheat puiul, mult mai constient decat eram eu in stare in momentele acelea si m-a tinut in brate, muult. Eu stiu ca nu as fi capabila de aceeasi intelegere nici fata de el, nici fata de altcineva. Pur si simplu ma transform cand vine vorba de ei, dar Alex ma iubeste fix asa cum sunt.
Ieri am murit o data cu vanataia lui si stiu ca voi mai muri cate un pic la fiecare vanataie de-a lui sau de-a Mariei.
Dupa ce a picat, puiul meu tot in bratele mele si-a gasit alinarea. Si-a pus capul pe pieptul meu si m-a tinut in brate, de parca imi spunea ‘te iert mami si te iubesc oricum’.
Este incredibil de cata iubire neconditionata sunt capabili copiii. Noi parintii invatam aceasta iubire o data cu venirea lor pe lume, dar ei asa se nasc, iubesc fara sa puna conditii sau fara sa ceara ceva inapoi.
Ne iubesc chiar daca ridicam tonul la ei.
Ne iubesc chiar daca avem o zi proasta.
Ne iubesc chiar daca se lovesc din vina noastra.
Ne iubesc chiar si cand nu ne iubim noi.
Ne iubesc chiar de suntem departe.
Ne iubesc chiar daca ii mintim sau ii amagim.
Ne iubesc chiar daca gresim fata de ei.
Ei sunt doar iubire impachetata in ‘copanele bune de papat’.
Ei ne arata ce este iubirea de cand se nasc si ne privesc prima oara.
Ei ne iubesc….orice le-am face!
Ei ne arata ce este iubirea, ce este iertarea, ce este rabdarea si ce este intelegerea mult mai bine decat stim noi ca parinti sa le-o aratam lor.
Sa ii iubim este tot ce au nevoie!
Multa grija si iubire!
