Cand copiii mei nu sunt cu mine am cele mai horror filme in cap. Sunt convinsa ca NU sunt singura care isi imagineaza cele mai oribile scenarii. De unde frica asta? Cel putin la mine s-a tras mereu dintr-o nevoie de a-i proteja pe cei dragi si cumva, daca nu erau langa mine, lucruri rele puteau sa li se intample. Nu am vreo trauma in spate din care sa fi pornit treaba asta. Asa eram si cand eram copila si parintii plecau la diferite petreceri. Le tineam un ditamai discurs daca intarziau peste ora la care spuneau ca ajung acasa. Imaginati-va cum erau parintii mei, adulti in toata firea, certati de o prichindea de 10 ani.
Ma pregatesc sufleteste pentru vacanta micutilor de gradinita de saptamana viitoare. Maria (3ani si 10 luni) si Alexandru (2 ani si 4 luni) pleaca la bunici unde tataie ii asteapta cu bratele deschise. Deja si-a aranjat toate lucrurile astfel incat singura lui ‘grija’ sa fie doar cum distreaza nepotii. Poate v-am mai spus ca ai mei stau intr-un loc idilic: pe un deal (la propriu) cu padurea in spate, intr-o curte imensa si cu 2 catei jucausi. Este Paradisul copilariei pentru orice copil cu 2 bunici implicati, spatiu si timp pentru ei.
Ce imi imaginez cand ai mei sunt la gradinita sau la bunici?
1. Ca se lovesc grav.
E suficient sa se urce in tobogan, sa alerge fara sa fie atenti, sa..
2. Ca vor folosi cum nu trebuie cutitele.
Stiu sa umble cu cutitul de unt si stiu ce sunt si celelalte cutite dar panica tot exista.
3. Ca se ineaca cu vreun aliment.
Cu orice. Desi copiii au fost diversificati clasic, dupa varsta de un an le-am introdus bucatelele de orice. Deci stiu foarte bine si textura alimentelor si cum sa inghita dar frica e frica.
4. Ca vor plange dupa mine.
Nu s-a mai intamplat din primele dati cand copiii mergeau la bunici (de acum un an si ceva) dar tot ma gandesc sa nu sufere fara mine.
5. Ca vom pierde legatura dintre noi.
E da, e panica cea mai mare. Stiu ca nu e asa, ca legatura profunda dintre noi nu dispare oricum. Avem o relatie strans legata si o conexiune foarte buna dar tot ma intreb daca sunt suficiente si pentru perioadele in care nu ne vedem.
Drob de sare sau nu, toate aceste frici nebune exista!
Nu e amuzant deloc sa ai astfel de imagini apocaliptice in cap si da, stiu ca tine de cum le controlez. Si o fac, nu? Ca doar pleaca si la gradinita si la bunici si lor NU le-am pomenit de scenariile mele, nici macar subtil!
Ce incerc sa va spun este ca e perfect normal sa aveti astfel de ganduri. Suntem mame si cand puii nu sunt langa noi ne pleaca sufletul si tare greu e fara el.
Voi ce frici aveti? Stiti ca o data spuse, mai dispare din ‘puterea si valoarea’ pe care le-o dam?
Multa grija si iubire!
