Mi-a dat de gândit Ana Maria cu invitația ei! Căci așa am realizat că am mereu un răspuns pe pilot automat: nu mi-e greu ca mamă şi toate momentele grele trec şi rămâi doar cu amintirea respirației lor domoale după ce reușești să îi adormi seara. Cam ca la naştere, aşa.
Când uiţi de dureri şi îţi rămân în minte doar emoțiile alea puternice. Doar că nașterea are loc o singură dată şi apoi copilul sau copiii sunt mereu alături de tine şi nu le poți pune pauză şi nu au nici manual de instrucțiuni (spre eterna noastră dezamăgire). Aşa că au multe momente când mi-a fost greu ca mamă, în funcție de etapele prin care am trecut.
De exemplu, îmi pot aminti, cu un nod în gât, drumul acela de 5 metri de la mașină la ușa de la intrare şi pe mine mergând cu un nou copil în braţe, pe care urma să îl aduc în viața fetiței mele mai mari dar totuși atât de micuță, pe care nimeni nu o întrebase dacă ea vrea o soră.
Cinci metri, zece paşi, un inspir şi un expir şi o inimă care uită să bată de emoție.
Îmi mai vin în minte momentele grele, în care nu reușeam să opresc la timp furia fetiţei mele de nici doi ani descărcată pe surioara ei bebeluș. Plângeam atunci de mila amândurora.
Apoi îmi vine în minte ziua în care am înțărcat-o pe Emma. Sau simt şi acum în capul pieptului emoțiile de când mă duceam să plâng în baie pentru că Iris a uitat cum să sugă şi eu mă gândeam că am făcut ceva greșit. Avea 2,8 ani şi eu aveam în minte tabloul ăsta perfect în care ea avea să sugă până la 3 ani, ca sora ei, şi încă puţin peste, ca eu să o pot înțărca vara.
Dar toate acele clipe au trecut ca un vis, cu mine mereu alături de ele până când m-am trezit că mie cel mai greu ca mamă îmi este atunci când rămân doar mamă, când am zile întregi în care nu am reușit să ies din casă, la aer şi să am trei-patru ore doar pentru mine. Sau când nu reușesc să leg o conversație de 10 minute cu iubitul meu, fără să fim întrerupți de fetiţe.
Pentru mine nu este suficient să mă duc în altă cameră şi să mă așez în faţa laptopului, ca să scriu ceva. Nu este suficient să merg să dorm două ore. Nu este suficient să citesc două pagini dintr-o carte.
Eu am nevoie de timpul meu, să-mi aud gândurile, să mă deconectez de copii şi să mă reconectez cu inima mea. Să mă îndepărtez de ele şi să mă regăsesc pe mine. Când reușesc să mă regăsesc pe mine, femeia Andreea, atunci reușesc să fiu şi Andreea-cea-mai-generoasă-mamă.
Când simt că nu mai pot să respir şi mă simt asaltată şi copleșită de ele, eu nu mai dau randament şi mă simt cea mai rea şi nepricepută şi nasoala mamă din lume. Şi probabil că mă comport în consecință.
Am învățat să accept că perfecțiunea din capul meu nu există, încă învăţ să mă accept aşa cum sunt şi să accept că eu funcționez după principiul utilizării măştii de oxigen din avion: trebuie să îmi pun mie masca mai întâi, ca să îi pot ajuta şi pe cei de lângă mine. Poate că sună egoist, dar pentru mine şi familia mea funcționează.
Şi sunt convinsă că fetele mele nu au nevoie de un model de mamă care se sacrifică la nesfârșit şi îşi lasă mereu dorințele pe planul cinci sau mai jos, în favoarea oricui altcuiva. Cred că le folosește să o vadă pe mama lor făcând lucruri care îi plac, atât în familie cât şi în afara casei.
Mulțumesc, Ana Maria, pentru invitație! Mă bucur că mi-ai propus să fac parte dintr-un proiect atât de frumos! Pentru mine a fost un minunat exercițiu de introspecție.
Pe draga de Andreea vă invit să o citiți pe Femeianoua.
