Asa cum va povesteam saptamana trecuta cand am renuntat la cresa pentru gradinita, dupa prima negociere a Anei cu mine, era gata de prima ei zi de gradi.
Eu aveam emotii, ea nu…..
Aveam sa aflu foarte curand ca ea de fapt avea alte probleme de rezolvat in capusorul ei mic cu parul prins cu doua pampoane in codita si cu ochii mari cat doua mari intrebari.
Am ajuns la gradinita si doamna directoare ne-a aratat vestiarul unde trebuia sa schimbe incaltarile si sa-si lase ghiozdanelul.
Anei nu ii pasa de nici un dulapior, venise cu alte ganduri. A dat cu piciorusul in pamant a dezaprobare, a facut un pas in fata mea, a luat-o de mana pe doamna directoare si i-a spus hotarata :
‘- Eu nu laman la gadi pana nu vad toate salile.’
Doamna surprinsa a intrebat-o mai mult sa vada daca a inteles bine ceea ce a zis:
‘- Vrei sa vezi cate sali de joaca sunt?’
‘- Da‘, a confirmat ea cu inca o bataie de picior.
Placut surprinsa de hotararea unui copil pentru prima zi de gradinita, a luat-o de manuta si a plecat cu ea sa-i arate tot ce este in spatele fiecarei usi intalnita.
Eu am ramas in asteptare in biroul directoarei uimita si eu de comportamentul fiicei mele.
La intoarcere directoare mi-a zis zambind:
‘- De cand sunt director aici e prima mea inspectie facuta de un copil la trei ani. In general controalele le am din alta parte dar uite ca vine un copil si rastoarna ierarhia. Azi a vrut sa fie ea inspectorul in control. A controlat pana si toaletele.’
‘- Ce ai vrut sa vezi mamica?’ o intreb eu nedumerita.
Dar fetita mea relaxata mi-a raspuns:
‘-Am vut sa vad daca sunt patutuli, dal nu sunt, asa ca laman la gadi, ca si daca vol sa ma culce aici nu pot pentu ca nu au patutuli’. Si o vad cum pleaca singura la dulapior si se descalta sa-si ia botoseii si fuge la clasa ca si cum ar fi fost acolo de multa vreme.
Deci asta era, ea a controlat sa vada daca sunt sau nu patuturi in gradinita, convingandu-se singura ca nu exista a decis sa ramana.
Ana a fost norocoasa, a avut o educatoare extraordinara de care Ana s-a atasat foarte repede. Totusi, fratele mijlociu a trecut prin clipe mai grele. Era stangaci si prima lui educatoare, cu care a facut cateva luni, ii lega mana la spate ca sa il oblige sa scrie cu dreapta. Abia cand a venit o educatoare noua si aceasta a trecut prin clase intreband cine merge in clasa ei, el (fiind un timid extraordinar) si-a luat inima in dinti si a intrebat-o daca ii leaga mana la spate ca sa scrie cu dreapta. Aceasta a zambit si i-a promis ca niciodata nu va face acest lucru pentru ca el e special pentru ca scrie cu stanga. Abia de atunci Radu alerga la gradinita de fericire, impreuna cu surioara lui. O gradinita incepe de la directoare, dar nici ea nu poate tria asa bine oamenii. Fata de ce se intampla acum in multe gradinite de stat, pe vremea aceea era un numar maxim de copii de care educatoarea se puteau ingriji, iar marea majoritate a lor erau minunate.
E atat de important timpul petrecut cu parintii! De ce? Fiindca copiii pot sta ziua departe de parinti dar seara au nevoie de mami si de tati si de joaca aceea de dinainte de culcare. De doza lor de bucurie cu care sa plece in viata dar si siguranta pe care doar ei o pot oferi.
Ei au avida nevoie ca macar seara sa-si priveasca in ochi parintii, sa se simta stransi in brate si iubiti pentru ca din chipul mamei si al tatalui isi iau doza de putere si incredere care ii insoteste in viata.
Si ea si baietii mei au fost niste copii absolut fabulosi iar azi sunt niste oameni minunati fiindca de mici i-am invat ca ei sunt unici si sunt unici pentru mine si unici in univers. Fiecare om are unicitatea lui si cata vreme face lucrurile doar cum vrea si simte el si nu copiind pe altii va ramane unic.
Saptamana viitoare voi incepe cu ‘pe vremea mea’ ca sa intelegeti ca si lucrurile simple au farmecul lor inegalabil.
Pana atunci sa avei lumina-n viata, pace si iubire in casa si in suflet.
Bubu
