Am intrat cu o strangere de inima in cabinet, stiam ca imi va vorbi urat ca in toata perioada in care statusem in spital, dar trebuia sa fac asta. Copilul meu era mai important.
-Buna ziua, stiti…m-am gandit mai bine si refuz operatia.
– Ha, fetito! Mie imi faci un bine. Pe mine nu ma intereseaza! Si apoi s-a declansat furtuna.
Avusesem cea mai crunta saptamana. Ajunsesem cu fiul meu la urgente dupa ce peste noapte i se umflase toata partea dreapta a feței. Avea un an si doua luni. Pe la sapte luni a aparut din senin un hemangiom pe care micutul il rupea si abia reuseam sa oprim sangele. Fusesem la dermatologie si i se facuse crioterapie. Dupa aceasta interventie se pare ca se suprainfectase.
L-au taiat, stors si chinuit pe viu. M-au pus sa il tin dupa care m-au scos afara. Ma tineam cu mainile de peretii holului si urlam si eu cu el. Apoi a urmat operatiunea gasirea venelor pentru tratament. In final mi l-au adus cu o branula in cap si banjat pe jumatate din fata. Imi spuneau ca e grav si ca infectia ar putea sa ajunga la creier. Ca are o anemie urata desi cu doar o saptamana inainte analizele de rutina iesira perfect.
Eram un copil cu copil. Slaba, cu cearcane, disperata, stearsa si fara viata. Nu intelegeam cu ce am gresit caci de cand aparuse Denis toata atentia mea era spre el. Aveam grija de el ca de bibelou. Intrebam in stanga si in dreapta cum sa il cresc mai bine.Si totusi…unde gresisem? De ce eram cu fiul meu intr-un spital in care doctorul de garda urla la mine si ma trata ca si cum as fi ajuns cu copilul la urgente pentru un accident din neglijenta?
In salon cu noi erau copii arsi. La ei nu tipa nimeni. Ei dadusera mita. Noi nu aveam.
Era sambata. Eu epuizata, fiul meu din ce in ce mai bine. Luni trebuia sa intre in operatie. Ma interasem despre aceasta interventie chiar la asistenta din acel spital care avea copilul operat de hemangiom. Nu o facuse in acel spital. Desi avea incredere in doamna doctor nu stia ca dansa sa fi avut vreo interventie de acest gen. Era o operatie usoara, dar pentru un medic cu experienta pentru ca se pierdea foarte mult sange. Fiul meu era oricum anemic.
Instinctul meu de mama imi spunea ca NU trebuie ca fiul meu sa fie operat. Nu atunci si nu acolo! Mintea mea si soacra imi spuneau ca nu sunt o mama suficient de buna incat sa ma bazez pe instinct si ca risc sa imi pierd copilul. Nu aveam incredere in mine. Soacra imi facuse scandal in spital de fata cu asistente si alti pacienti cum ca nu sunt o mama buna si din cauza mea este copilul asa, doctorul nu ne dadea prea multa importanta pentru ca nu primise nici un leu. Nu venea nici la vizita iar cand mergeam eu in cabinet mi se spunea ca e grav. Cu toate astea am decis sa imi ascult instincul si cand mi-a spus ca ii fac dansei un bine ca nu il operez am cerut externarea si am rabufnit ca un copil obraznic cu lacrimile curgand siroaie, de fata cu asistentele din cabinet care priveau mute de uimire :
-Dumneavoastra sunteti mama?
-Aaa…
-Daca ati fi m-ati intelege! Nu am bani de asta nu v-am dat! Nu contest ca sunteti un medic bun. Ati operat doi membri ai familiei mele. Am auzit despre dumneavoastra, dar ca om lasati de dorit!
– Nu mai plange, mami! O sa externezi copilul si o sa te imbolnavesti tu!
Era prima oara cand acel medic imi vorbea calm si cu mila. Intelegea ca sunt o mama disperata si suficient de saraca incat sa nu imi permit sa platesc sanatatea fiului meu. Intelegea ca dincolo de trupul firav eram totusi o mama de 24 de ani care isi iubea fiul mai presus de orice.
-Copilul este bine. Am auzit in cele din urma.
-Nu mai ajunge infectia la creier? Este bine ? Sunteti sigura?
-Da, mami. Copilul este bine. Ar trebui operat hemangiomul, dar nu este o urgenta. V-as recomanda totusi sa mai ramaneti pana luni.
-Nu! Eu aici nu mai stau. Acum plec!
-Dar nu se fac externari sambata. Va rog, mai stati pana luni.
-Nu imi pasa! Eu acum plec. Ne-ati terorizat!
Cateva minute mai tarziu a ven venit la noi in salon. Imi strangeam lucrurile sa plec. Si eram fericita. Imi confirmase ceea ce stiam. Copilul meu era bine.
-Hai, puiut, vii la mine in brate?
-Nu. Nu vine. Este speriat pentru ca a fost tinut cu forta.
Copilul a intins manutele apoi s-a intors si m-a luat de gat.
-Hai, mami, nu mai plange! Copilul este bine. As fi vrut totusi sa mai stati pana luni.
-Va multumesc pentru tot, dar nu… aici nu mai stam si nici nu mai revenim.
Am plecat! Am facut cea mai buna alegere a vietii mele. Am 30 de ani si nu cunosc ca in viata asta sa fi facut o alegere mai buna. Hemangiomul a disparut. Copilul meu are aproape 8 ani si nici un semn pe fata. Daca l-as fi operat, daca nu mi-as fi ascultat instinctul atunci, azi fiul meu ar fi avut o cicatrice pe fata. Sau poate mai rau? Nici nu vreau sa ma gandesc..
Mami, asculta-ti instinctul! El nu te inseala niciodata! Si nu, nu da mita la medici. Nu pleca capul in fata nimanui. Lupta-te ca o leoaica pentru sanatatea si respectul familiei tale!
Raluca Badita, Cocktail de viata
