Da, fac parte din acele mame care si-au lasat copilul acasa in grija bunicilor si am plecat sa castig bani pentru casa. Hai d-ati cu pietre, cat mai multe sa imi mai construiesc una….just kidding.
Nu cred ca o mama poate fi judecata pentru deciziile sale cand se afla in diverse situatii. Nimeni nu are dreptul acesta. Important este sa fie mama, sa se intoarca la timp la puii sai.
Aveam 24 de ani, un sot si un copil de cateva luni. Ne doream propria casuta si am decis: hai iubire inca un contract pe vas de croaziera, e ultimul, apoi ramanem acasa cu puiul nostru. Noi 3 si universul nostru, in casuta noastra. Si-am plecat.
Sunatul acasa de pe vapor pe telefon fix (in 2003) prin satelit era ca la loterie. Ai noroc sa ti se raspunda vorbesti daca nu erau altii (parinti) la coada. Din 3000 de angajati aveam 4 telefoane in fata vaporului si 4 in spate. Asta pe langa faptul ca era foarte scump 10 dolari o cartela de cateva minute.
Am avut noroc din prima mereu sa mi se raspunda. Din banii facuti la contractele anterioare mi-am luat telefon de fitza, adica avea speaker. Cu dor de puiul meu m-am trezit intr-o noapte ca trebuie sa sun si am alergat catre telefoane. Am avut noroc nu era nimeni, eram foarte bucuroasa ca nu imi aude nimeni conversatia si pot sa imi pupacesc fiul atat cat pot prin telefon.
La telefon insa parintii incercau sa imi ascunda mici situatii sa nu ma ingrijorez insa speakerul bata-l vina…..prin el am auzit cand mama il ruga pe tata in fundal, sa nu imi spuna ca asteapta salvarea pentru fiul nostru. Si s-a intrerupt….s-a intreupt legatura fara ca sa stiu ce se intampla. Atunci pe loc am albit la par, am incercat cu disperare sa sun, iar si iar dar nu am mai reusit. Eram in mijlocul oceanului, incepuse furtuna si legaturile erau intrerupte din ordinul capitanului.
Pana a doua zi dimineata nu m-am dezlipit de telefoane. In prima pauza de la job am dat iar fuga sa vad cum pot sa iau legatura. M-am dus la bridge si la biroul de telecomunicatii si am reusit sa induplec un ofiter sa imi faca legatura acasa.
Suna, suna de data asta nu mi-a mai raspuns nimeni. Nu am renuntat,nu va imaginati ce era in sufletul meu…..in fine.
Am zis ca formez eu, in mintea mea era ca ofiterul tastase gresit numarul si am reusit, ai mei mi-au raspuns din prima iar cand am intrebat pentru ce au chemat salvarea mi-au spus: “ii ies caninii lui fii-tu, ce stim noi sa ii dam la 12 noaptea?”
Am plans, zau am plans de fericire si l-am pupat si imbratisat pe acel ofiter de ziceai ca am castigat la loterie, insa acele ore, acele 5 ore de spaima, de framantari, panica, frici, (imi facusem tot felul de scenari in cap)…acele ore nu am sa le pot uita vreodata!
Sunt Elena, mama de trei acum si imi traiesc din plin momentele alaturi de ei.
Pe Elena o puteti citi pe blogul ei acasacumami.ro
