Cand mi-am deschis blogul nu mi-am dorit sa o fac ca sa arat ce mama model sunt eu, ci pentru ca era terapie pentru sufletul meu.
Nu cred ca cineva se apuca de scris in ideea ca isi doreste sa ajunga vreun model de urmat.
Am mai scris, pe mine acest blog ma ajuta enorm. Cand imi pun pe hartie gandurile, le vizualizez mai bine, realizez mai bine ce am facut, bun sau mai putin bun (rau e un cuvant care nu imi place).
Blogul este despre viata mea, viata copiilor mei si a ceea ce vad ca se intampla in jur.
Nu imi pun masti si nu arat doar ce e frumos si bun (desi am fost acuzata ca fac asta de oameni are intrau prima oara pe pagina mea si dadeau fix de articole ‘siropoase’).
Ma arat exact cum sunt si cum suntem, implicit imi arat casa si viata asa cum ea.
Cateodata mai curat, cateodata cu jucarii peste tot.
Zilele trecute am primit un mesaj de la o doamna care imi spunea ca o deranjeaza vizual cartile nearanjate din biblioteca si poate fac ceva cu ele….
Am citit de 3 ori mesajul si am zambit.
I-am raspuns doamnei ca ultima mea grija este cum stau cartile in biblioteca. Ca mai important este sa fiu langa copiii mei si sa ma joc sau pur si simplu sa stau, pentru ca o fac rar.
Asta se intampla pe instagram, unde postez zilnic video-uri din viata noastra.
Alta data am primit afirmatii de genul ‘esti formator de opinie’ sau ‘esti un model si lumea te urmareste’ de ce nu faci asta sau asta…
Cum as putea face ceva ce nu simt sau sa spun ceva in care nu cred?
Sunt ce vreti voi dar inainte de toate sunt OM. Am dreptul la propriile alegeri, la propria gandire, la propriile pareri. Nu am cerut cuiva sa ma citeasca sau sa faca ce fac eu.
Ba chiar ma feresc sa dau sfaturi si multe dintre cele care imi scrieti cu diferite probleme, stiti asta.
Pe blog povestesc ce fac eu in diferite situatii, dar specific mereu NU LE LUATI CA ADEVAR GENERAL VALABIL sau adevar absolut.
Gresesc? Logic ca o fac. Cine nu o face?
Tip, imi ies din pepeni, plang, rad tare, obosesc, nu calc (cica e un mare defect) si ma iert in fiecare seara. Pentru ca atat pot.
Si eu citesc oameni si cateodata nu sunt de acord. Nu ii scriu de dulce si mai trec si prin filtrul propriei gandiri. Asa ca aleg singura ce vreau sa imi iau de acolo si ce nu.
Nu sunt un model si nici nu vreau sa fiu. Sunt un om, o femeie, o mama, o sotie care face ce poate si spera sa fie bine.
Nu stiu daca alegerile mele sunt cele mai bune, nu stiu daca ii cresc dupa carti (ca uit mult), nu stiu daca reusesc sa fiu cea mai buna (mai ales in zilele cu tipete, imi pun intrebarea de cat de buna sunt ca mama), nu stiu daca sunt o sotie faina pentru sotul meu minunat, dar atat pot.
Stiu ca iubesc cat pot de mult.
Imi ador copiii si sotul.
Iubesc viata si oamenii.
Nu fac rau nimanui (sau nu intentionat).
Si fac cat pot.
Nu sunt o mama model, ci una care face ce poate.
Multa grija si iubire!
