Fără să știu că urma să am o noapte albă, aseară m-am uitat la filmul documentar Halftime de pe Netflix, despre și cu Jennifer Lopez.
Îmi place femeia de mulți ani, îi știu filmele și am crescut cu muzica ei. Știam în mare parte că venea dintr-o familia modestă, dar nu știam cât de mult a luptat să ajungă unde este și că cel mai mult ‘a luptat’ cu credințele mamei ei proiectate în ea.
O condiție obligatorie să fii mamă ar trebui să fie iubirea pentru copilul tău! Indiferent câți copii ai.
Primul lucru care m-a frapat a fost relația deficitară cu mama ei. În documentar vezi o Jennifer realizată, de 50 de ani, mamă la rândul ei, cu o rană imensă provocată însă de lipsa iubirii materne.
Mama, o femeie rece, care în nenumărate scene te enervează prin modul distant în care își tratează fiica, pe care o vezi indirect cerșindu-i iubirea și aprobarea.
Și nu doar mama este așa, ci cam … toată familia.
‘Am crescut cu o mamă care mi-a repetat constant că voi fi dansatoare toată viața pentru că NU am talent la cântat și nici nu sunt deșteaptă’. Vă dați seama cu ce bagaj a plecat în viață? Cu ce convingeri limitative pentru a arăta exact contrariul? Câtă putere și câtă forță au ajutat-o să arate că de fapt este ce vrea ea să fie și nu ce îi repeta (culmea) mama ei?
Jennifer Lopez
O scenă mi-a rămas în minte, cea în care Jennifer vorbește pe grupul de familie despre faptul că ea va cânta la SuperBowl (cel mai mare eveniment din America la care toți artiștii vor să cânte măcar o dată în viață!) și în afară de tatăl care îi spune un ‘bravo’ chinuit, restul familiei trec la alt subiect.
O vezi cum își înghite lacrimile și îți vine să iei copilul din ea în brațe.
Câte mame repetă copiilor lor ‘nu ești suficient de frumoasă să fii la Tv’ sau ‘suficient de talentat să pictezi/cânți/joci un sport’?
Ce le spunem copiilor ajung să creadă despre ei. Sau cel puțin la cei mai mulți se aplică. E nevoie de multă muncă și determinare ‘să închizi într-o cutie’ vocile cu care ai crescut, să te detașezi și să lupți pentru tot ce îți dorești.
Nu înseamnă însă, că odată ajuns acolo, vei uita, dar măcar vei avea mulțumirea că ai arătat ce poți.
Rana însă va rămâne deschisă dacă singura persoană căreia ai vrut să demonstrezi că ești ce vrei tu, nu îți validează valoarea.
Iar aici poate fi oricine: mama, tatăl, soțul, prietena, copilul.
O altă parte care m-a uimit a fost cât de afectată este de hate-ul primit din partea mass-mediei de-a lungul anilor. Din afară, ai impresia că nimic nu ajunge la ea, dar în spatele ușilor închise și ea este tot un om, care suferă la fel ca noi toți când avem ani de muncă și realizări dar nevalidarea celor pe care îi considerăm cei mai buni.
Pentru o secundă, când citești un review prost sau nu primești un premiu mult așteptat, uiți de milioane de oameni de pe stadioane care te aclamă.
Și m-am uitat și cum își revine și cum nu se lasă, fix pentru aceste milioane de oameni.
Hate și bullying. Există de la țările foarte sărace până la țările care se laudă a fi evoluate. Adevărul este că modul în care oamenii sunt agresivi unii cu ceilalți nu ține de nivelul de educație ci de rănile pe care le poartă cu ei. Iar câteodată nici anii de terapie nu ajută, pentru cei care azi spun ceva și mâine fac contrariul. Cei care se cred buricul pământului sunt cei cu cele mai adânci răni.
Un film pe care vi-l recomand cu drag. Priviți-l urmărind copilul Jennifer, femeia Jennifer, mama Jennifer. De luat notițe!
Vouă vă place JLo? Ați văzut filmul?
Viața e o bucurie!
Ana Maria
