Pe vremea mea nu se numea Parenting (bine ca scriu si ca nu ma auziti cum il pronunt).
Se numea educatia copilului. Acum eu nu imi dau seama din ce mi-a explicat fiica mea daca acest parenting se refera la educatia copiilor sau cel al parintilor, desi daca as putea da un sfat ar fi sa se inceapa cu cel al parintilor.
Pe vremea mea marea majoritate copiilor erau crescuti cu frica (asta se intelegea a fi respectul de parinti) si rusinarea copilului in ceea ce isi dorea sa faca. Copiii nu aveau voie sa planga sau sa se planga de nimic. Asa ca si eu m-am facut mare, am devenit mama si nu m-am plans niciodata nimanui. Ce o mai invidiez pe fiica mea care are aceasta libertate: sa te plangi cand iti e greu. Ana, fiica-mea e cel mai puternic om pe care il cunosc dar are momente cand imi spune: ‘Acum vreau sa ma plang. Nu vreau sa ma ajuti ca nu ala e scopul. Doar vreau sa stau 10 minute sa ma plang si sa scot ce am din mine. Dupa aia caut rezolvarea’. O admir atat de mult pentru asta: ca isi da voie sa se planga, sa se elibereze si sa o ia de la capat cu forte noi. Eu nu am putut face asta. Aveti idee cate se stragn intr-un om? Multee si nu ii fac deloc bine.
Pe vremea mea toti parintii medici era musai sa aiba copii medici (Doamne fareste sa vrea copilul altceva ca era dezmostenit).
Nu exista dreptul copilului la cuvant, ci el trebuia sa indeplineasca toate dorintele parintilor, pentru ca doar ei stiau ‘ce e mai bine pentru copil si ce il face fericit.’
Saracul copil traia dupa dorintele parintilor si ajungea nefericit (desi unii erau impliniti material: aveau casa, aveau masina, cui mai pasa de sufletul lor?). Asta era mentalitatea: ‘scoteau parintii oameni din ei’. Unii erau fericiti dar majoritatea traiau ‘viata parintilor lor’.
Nici ca acum nu e bine cu parentingul modern cand copiii fac doar ce vor fara sa existe o comunicare cu parintele sau o urma de respect. Dar aici tot parintii gresesc cand ofera totul pe tava si atunci copilul nu stie a aprecia nimic in viata.
Echilibru – asta vad ca lipseste.
Mama mea, Dumnezeu sa o ierte, ne-a crescut mai dur si cu varga sa o stim de frica.
Mi-am dorit sa nu imi cresc copiii asa, ci sa fiu prietena lor. Dar si momentul in care alegem sa le fim prieteni conteaza.
Copilul are nevoie de parinte si indrumare pana la o anumita varsta.
Eu am devenit prietena cu copiii mei la 14 ani. Atunci am simtit eu ca este momentul.
Am avut si am o relatie speciala cu ei lucru care nu s-a schimbat nici cand au ales sa plece din tara pentru o anumita perioada.
Nu le-am impus niciodata cum sa isi traiasca viata si le-am respectat deciziile (chiar daca nu am fost de acord cu ele). Ei nu isi traiesc viata mea, ei isi traiesc propria viata cu propriile greseli. Si e bine ca copilul sa greseasca pentru ca doar asa invata. Datoria parintelui e sa fie langa el cand cere ajutor nu sa ii spuna sa NU o faca.
Parentingul anilor 80 si inainte de asta a scos niste adulti inchisi in ei care isi reprima orice sentiment (si eu fac asta dar invat acum, la 60 si ceva de ani sa traiesc liber).
Nu stiu inca ce fel de adulti vor fi copiii din ziua de azi, dar asa cum ii vad pe Maria si Alexandru cred ca vor fi niste adulti mai fericiti decat am fost noi, mai deschisi si mai asumati cu trairile avute.
Pe mine ma puteti citi si AICI.
Bubu
