Mă uit la copiii mei perfecți, buni și minunați și mă enervez pe mine pentru zilele proaste, zilele de oboseală, zilele de lucru, zilele când NU mai pot.
Sunt supărată când țip, când îmi pierd controlul, când plâng de supărare.
Mă uit la ei și mă rog!
Mă rog să ia cu ei zilele cu soare, zilele cu iubire, zilele cu multe îmbrățișari, zilele cu râsete și chiote fericite, zilele în care doar ne bucurăm că suntem împreună.
Mă rog să uite când eu uit să fiu copil, când uit să mă joc, când uit de azi.
Și sper, sper să își aducă aminte că și mama lor a fost OM.
Un om care a greșit dar care i-a iubit enorm și care i-a crescut cum a știut mai bine.
Un om care i-a pus pe ei mereu primii și care abia după a avut grijă de ea.
Un om care a făcut tot ce i-a stat în putință să îi facă fericiți.
Un om care a găsit perfecțiunea în ei. Un om care îi va iubi și dincolo de moarte.
Un om pentru care EI sunt Universul tot.
Asta am luat eu de la părinții mei, care nu au fost perfecți și asta sper să ia și copiii mei de la mine: clipele de fericire, pupicii care îi fac să sughițe de râsete, îmbrățișările în care se simt în siguranță, iubirea imensă care nu se va termina nici când lumea o va face.
Azi a fost o zi lungă și grea, dar încheiată cu mulți pupici și râsete. Și doar aceste momente aș vrea să li se întipărească în suflet.
Viața e o bucurie (chiar și în zilele grele)!
Ana Maria
