Când eram micuță cel mai mult mi-am dorit să îmi iau ‘copilul din mine’ cu mine atunci când voi crește mare. Să nu uit că joaca este cel mai important lucru pentru un copil. Să nu uit să râd cu gura până la urechi din orice motiv. Să nu uit că timpul trece prea repede.
Dar m-am făcut mare și deși am ținut cu dinții de copilul meu interior, m-au năpădit grijile, rutina, alergarea după a face lucruri, mai mult decât a trăi. Banii nu cresc în copaci.
Vreau să își trăiască fiecare zi frumos și totuși prea des mă aud copiii că mai ‘am ceva de făcut pentru serviciu’ și după facem…orice. Și sunt cazuri când ‘după’ nu mai vine, pentru că e ora de baie, pentru că e ora de somn, pentru că …
🍁Simt că nu sunt un părinte bun ori de câte ori toți trei copiii trag de mine că mă vor în același timp. Sunt prea mici să înțeleagă ‘pe rând’. Sunt prea mici să mă aștepte.
🍁Simt că nu sunt un părinte bun atunci când trebuie să muncesc și ei vor joacă. Știu, că cei mici nu se satură de joaca cu părinții. Dar sunt atât de puțin timp, mici.
🍁Simt că nu sunt un părinte bun atunci vor clătite și eu nu am când să le fac. Știu, durează jumătate de oră, dar câteodată nu o ai nici pe aia .
🍁Simt că nu sunt un părinte bun când nu mai am răbdare să ascult, să fiu, să înțeleg. Iar ei au atât de multă nevoie de asta.
🍁Simt că nu sunt un părinte bun când țip deși nu este vina lor că eu nu mă pot controla. Mă sufoc de vinovăție de câte ori se întâmplă asta.
🍁Simt că nu sunt un părinte bun când copilul îmi vorbește iar eu nu am timp să îl ascult. Sunt lângă el fizic, dar mintea e departe.
🍁Simt că nu sunt un părinte bun atunci când nu am timp. Lipsa timpului mă face să mă simt cea mai vinovată.
Îmi ador copiii și îmi doresc să fiu un părinte bun pentru fiecare dintre ei. Câteodată însă, nu simt că sunt, iar sentimentul de vinovăție nu îmi dă pace.
Vă simțiți așa câteodată?
Viața e o bucurie!
Ana Maria
