Cel mai greu, cel mai greu îmi este când un copil este bolnav și nu mă pot ocupa de ceilalți doi așa cum trebuie. Și mai greu este când sunt cu unul în spital și ceilalți sunt acasă.
Dar ieri, am murit un pic.
De când sunt în spital cu Maria, în toate pozele trimise de tati cu Alexandru citesc doar tristețe.
De câte ori vreau să vorbesc cu el, mă evită.
Ieri după amiază i-am spus că vreau să vorbesc doar eu cu el și că sunt departe de Maria.
A zâmbit și a plecat cu telefonul cu mine în dormitor.
I-am transmis toată iubirea mea, i-am trimis pupici imaginari magici pe care trebuia să îi prindă și am primit și câteva zâmbete înapoi deși avea ochii triști.
Nu e serios, e trist. Așa e de când am plecat.
Ne-am luat la revedere și la sfârșit mi-a spus: ‘Mi-e foarte dor de tine, mami’.
Mi s-a strâns sufletul de dor, durere și iubire.
I-am repetat din nou cât îl iubesc și cat îmi este și mie dor de el…
Azi abia mi-a povestit mama de cum i-a dat telefonul și cum pe obraji i-au curs lacrimi, apoi i-a spus ‘Bubu, vreau să fiu bolnav să stau cu mama.
Am început să plâng. Să îți dorești să fii bolnav de dor…doar o inimă de copil pură poate simți asta.
M-aș rupe în două, în trei să pot fi cu fiecare dintre ei.
Asta! Asta e cel mai greu când ai mai mult de doi copii. Să vrei să fii cu toți și să alegi.
Asta cu să te ții tare, e poveste. Mie îmi e greu. Greu ca naiba. Greu de stres pentru că încă nu avem un diagnostic și pentru că va mai dura câteva zile.
Greu pentru că sunt departe de băieți și mi se usucă sufletul. Greu.
Vreau acasă! Vreau să fiu cu toți 3 bine. Vreau doar să îi strâng în brațe. Măcar dacă nu era pandemia vieții, reușeau să ne viziteze.
Mă rog pentru ea dar și pentru toți copiii din lume! Toți să fie sănătoși și să se facă bine. Viața e un dar.
Viața e o bucurie!
Ana Maria
